Competența comunicațională a profesorului este într-o oarecare măsură înnăscută, dar mai ales dobândită, prin voință și efort de (auto)formare. Această competență are mai multe caracteristici: inteligența (ca instrument de cunoaștere, înțelegere și reușită în rezolvarea problemelor sau a situațiilor de instruire și educaționale), memorie, capacitatea de comunicare, gândire logică, spirit de observare, imaginație constructivă, atenție concentrată, dicție.

„Comunicarea reprezintă un proces de viață esențial, prin care animalele şi oamenii generează sisteme, obţin, transformă şi folosesc informaţia pentru a-şi duce la bun sfârșit activităţile sau viaţa.” (Brent D. Ruben)

Comunicarea este un transfer de informație între un emiţător şi un receptor, în urma căruia, informaţia transmisă şi captată este  înţeleasă şi interpretată în acelaşi mod de către cele două părţi. Dicţionarul explicativ al limbii române ne oferă mai multe sinonome pentru cuvântul comunicare: înştiinţare, ştire, veste, raport, relaţie, legătură. Ea  se referă la transmisie şi schimb de informaţii între oameni, la circulaţia de impresii, trăiri afective, judecăţi de valoare, comenzi cu scopul de a obţine modificări comportamentale la indivizi, manifestate, în reprezentările, cunoştintele acestora. In forma umană, comunicarea atinge punctul maxim, avandu-se in vedere: complexitatea procesului, formele, conţinuturile şi nivelurile comunicării cat şi diversitatea codurilor, canalelor, sistemelor, modalitaţilor în care ea se produce.

Comunicarea are un număr mare de clasificări. Una dintre cele mai frecvente diferențieri utilizate are la baza noţiunea semnelor utilizate în codarea informației şi canalul predilect de transmitere a mesajului astfel rezultat, şi e clasificată în comunicare verbala, comunicare nonverbala, comunicare paraverbală:

• Comunicarea verbala – informaţiile sunt codate şi transmise prin intermediul cuvintelor sub aspectul fonetic, lexical sau morfosintactic, este cea mai studiată formă, deşi este devansată de celelalte forme, poate fi orală sau scrisă, folosindu-se canalul auditiv şi vizual. În cadrul acesteia, informaţia circulă unidirecţional, adică de la emițător la receptor, acesta fiind pasiv;
• Comunicarea nonverbală – informaţia este codificată şi transmisă printr-o diversitate de elemente care ţine de postură, mimică, înfățișarea partenerilor. Acest mod de comunicare implică gestica, indicatoare sugestive, descriptive, expresive, privirea şi distanţa, toate acestea pot influenţa conţinutul mesajului;
• Comunicarea paraverbală – informaţia este codificată şi transmisă prin intermediul elementelor prozodice şi vocale care însoţesc vorbirea în general, dar care au semnificaţii aparte : elemente caracteristice ale vocii (vârstă, sex, temperament), debit, pauze, ritm, particularitaţi de pronunţie (defecte de vorbire, grad de cultură, zona din care provine), intensitatea vocii, starea afectivă.

Însă toate cele trei forme ale comunicării umane sunt în simbioză, comunicarea paraverbală şi nonverbală pregătesc terenul pentru mesajul verbal.

Comunicarea pedagogică, didactică sau educativă are drept scop producerea, provocarea sau introducerea unei schimbări la receptor şi, ca urmare, ea ea trebuie să se adapteze receptorului. Comunicarea pedagogică sau educativă ajută la realizarea femomenului educaţional, pe când comunicarea didactică este o formă particulară şi obligatorie în vehicularea conţinuturi determinate, specifice unui act de învaţare sistematică, asistată şi este baza procesului de predare-învățare.

Comunicarea didactică este o comunicare instrumentală, direct implicată în susţinerea unui proces sistematic de învăţare, este o formă de interacțiune profesor-elev, prin care profesorul transmite mesajul său didactic, folosind procesul de predare-învăţare-evaluare, în scopul realizării obiectivelor cadru şi a obiectivelor de referință din programele şcolare (M. Stoica).

Într-o definire mai concludentă, comunicarea didactică este „un transfer complex, multifazial şi prin mai multe canale al informataţiei între două entităţi (indivizi sau grupuri) ce-şi asumă simultan şi succesiv rolurile de receptori şi emiţători semnificând conţinuturi dezirabile în contextul procesului instructiv-educativ”. Este o comunicare instrumentală, direct implicată în susţinerea unui proces sistematic de învăţare (Constantin Cucoș).

Comunicarea didactică este privită şi considerată ca model de formare a capacitaților comunicative ale elevilor ocupă un loc central în demersul educaţional, dat fiind faptul că în faţa şcolii sarcina pregătirii copiilor pentru autoinformare permanentă. Conceptul de comunicare didactică reprezintă un demers pedagogic complex  care presupune o interacţiune între două entităţi (indivizi ori grupuri) care provoacă reacţia formativă a obiectului sau subiectului educaţiei evaluabilă în termeni de feedback extern şi intern.

Competenţa comunicativă reprezintă un nivel de performanţă bazat pe cunoştinţe, capacităţi şi atitudini precum şi un optim motivaţional care dermină eficienţa subiecţilor în activitatea de comunicare. Ea poate  fi  definită  ca  un  schimb de  mesaje,  cu  conţinut  specific,  între  cadru  didactic şi elevi.  Se  realizează oral (cca. 70%  din timpul destinat instruirii), în scris,  pe  cale  vizuală și chiar  prin gesturi.

Scopul  comunicării  didactice  este  multiplu:

• transmiterea  şi asimilarea  informaţiei;
• rezolvarea  de  probleme;
• adoptarea  unor  decizii  referitoare  la   strategiile didactice,  tehnici  de  învăţare,  orientare  şcolară  şi profesională;
• evaluarea  rezultatelor. formarea  unor  capacităţi,  convingeri,  sentimente  şi atitudini.

În actul comunicării, receptorul – elev îşi valorifică cunoștințele, priceperile şi deprinderile, le consolidează în funcţie de relevanţa informaţiei primite. Faptul că informaţia primită aduce ceva nou pentru elev îl determină să-şi concentreze atenţia, să se implice cu toate capacităţile intelectuale, afective, volitive si atitudinale pentru a recepționa corect mesajul, a-l înțelege şi a-l interpreta corect. Dorința lui de a afla ceva nou îl determină să asculte activ, iar această dorință depinde de calitatea emiterii și de măsura in care elevul este stimulat să-şi exprime opiniile proprii.

Eficienţa comunicării didactice depinde şi de o serie de factori tehnici. Astfel, calitatea canalelor de informare favorizează schimbul de mesaje, previne distorsiunile şi pierderile de informaţii

Formarea competenţei comunicative presupune un nivel de performanţă bazat pe cunoştinţe, capacitaţi şi atitudini şi un nivel optim educaţional care determină eficienţa subiectului într-o activitate. Şi este la fel de importantă atat pentru educatori cat şi pentru educaţi. Cunoştinţele, modul de gândire, vocabularul, deprinderile, priceperile şi conduitele comunicative sunt dobândite prin educaţie și formare şi îmbogăţite/ perfecţionate prin autoinstruire, autoeducaţie.

O importanţă deosebită în activitatea cu elevii o are capacitatea empatică a profesorului, constituind o premisă a optimizării relaţiilor şi o condiţie a comunicării eficiente. Capacitatea empatică are un potenţial psihofiziologic înnăscut, dar se realizează şi se dezvoltă în procesul cunoaşterii interpersonale şi, dacă subiectul îşi propune, prin antrenare autodirijare.

Comunicarea  cadru didactic-elev nu  se  reduce  la  un schimb verbal  care  angajează doar forțele intelectuale, ea are şi o importanță  afectiv-emoţională. Subtextul  emotiv  al  vorbirii, calitatea gesticii și a mimicii vin să sporească forța de influențare educativă a  conținuturilor  verbale.

În desfăşurarea activităţii de învăţare în şcoală, o importanţă decisivă o are personalitatea actorilor în câmpul şcolar (elev şi profesor). Elevul se implică în activitatea de învăţare un doar cu gândirea, memoria sau atenţia ci şi cu o altă structură psihică, care le integrează pe acestea fără a se reduce de ele: personalitatea (Negovan, 2008, p. 65). Personalitatea este definită în dicţionarul de psihologie Larousse ca element stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizează şi o diferențiază de o altă persoană. Fiecare individ are particularitățile sale intelectuale, afective şi conative (cu referire la voinţa, la temperament), al căror ansamblu organizat determină personalitatea. Fiecare om este totodată asemănător cu ceilalţi membri ai grupului şi diferit de ei prin amprentă unică a trăirilor sale. Singularitatea sa, fracțiunea cea mai originală a Eului său, constituie esenţa personalităţii sale, condiţiile psihologice jucând un rol considerabil în elaborarea acesteia (Larousse, 1998 , p. 231).

Comunicarea didactică este una din resursele majore ale procesului instructiv-educativ. Ea se în cadrul conţinuturilor latente ale procesului formativ, fiind, prin maniera şi nivelul realizării sale, o sursă de potenţare sau diminuare a conţinuturilor formale. De aceea comunicarea didactică are o influenţă majoră asupra reuşitei sau eşecului şcolar. Şi este considerată premisa esenţială a eficientizării învățământului în vederea reuşitei şcolare.

Bibliografie
1. Panişoară, Ovidiu – Ioan, 2006,Comunicarea eficientă, Editura Polirom, Iaşi.
2. Stoica, Marin,2002,Pedagogie şi psihologie, Editura Gheorghe Alexandru, Craiova.
3. Cucoş, Constantin, 1998, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi.
4. Cucoş, Constantin, 1998, Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi gradele didactice, Editura Polirom, Iaşi.
5. Şoitu, Laurenţiu, Pedagogia comunicării, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.