Copiii sunt mai entuziaști și mai energici în învățare, în comparație cu adulții,  dar își pierd mai repede interesul și sunt mai puțin capabili de a-și păstra motivația atunci când au de rezolvat o sarcină mai dificilă. Tocmai din această cauză, procesul de instruire trebuie să fie adaptat stadiului de dezvoltare a copiilor, deși aceștia se dezvoltă foarte diferit la toate nivelurile (emoțional, moral, fizic și cognitiv).
Studiind modul în care este influențată dezvoltarea mentală a copiilor  în funcție de mediul în care trăiesc, Jean Piaget a ajuns la concluzia că învățarea se face prin rezolvare de probleme, cunoștințele fiind construite în mod activ, acțiunea fiind apoi interiorizată la nivel mental și, în consecință, gândirea izvorând din acțiune.

Relaţia dintre lector şi carte este caracterizată de dualismul subiectiv-obiectiv, iar decodificarea presupune suspendarea subiectivităţii, însă nu şi a raţiunii, ceea ce face ca prin lectură să devenim alții.

Ca organizație socială, școala reprezintă un sistem formal, deoarece impune reguli și norme dezvoltând totodată relații de prețuire, de simpatie/ antipatie, de alegere/ respingere, dar și informal bazându-se pe preocupări comune și țeluri organizaționale.

Competenţele de bază ale cadrului didactic (comunicativitatea, empatia, învăţarea, planificarea, proiectarea, evaluarea, decizia, cercetarea şi inovarea practicii şcolare, cunoaşterea elevului, creativitatea) se dezvoltă în cursul formării iniţiale, dar se cristalizează în cursul formării continue. Profesorul va imagina şi aplica noi tehnici şi strategii de învăţare a învăţării, de stimulare a spiritului critic de cultivare a calităţilor autonomice de gândire şi de acţiune.

Achiziția lecturii este diferită pentru fiecare copil, deoarece zestrea biologică diferă, ereditatea mediul și educația fiind factorii care ajută la descifrarea codurilor lectoriale, înțelegerea limbajului scris fiind transcrierea limbajului oral. De fapt, achiziția lecturii parcurge mai multe etape – de la descifrarea codului alfabetic scris, la descifrarea sensului, la înțelegere, deorece limbajul oral precede limbajul scris. Literele, cuvintele, propozițiile sunt un univers de convenții, învățarea scrisului fiind ultimul proces fundamental pe care elevul îl parcurge. Se știe că pentru a putea citi elevul trebuie să aibă capacitatea de a-și însuși normele de transcriere a limbajului scris.

Radu Stanca distinge trei tipuri de lectură orală: cititul științific în care înțelegerea textului se realizează concomitent cu procesul de citire, colaborarea cititorului fiind minimă, limbajul fiind științific, cititul retoric ce are loc în fața unui auditoriu, uneori denaturând sensul textului și cititul literar, forma ideală a cititului, cititul estetic cu sensuri și semnificații , în care „subiectul se adecvează întotdeauna la obiect, iar obiectul se adecvează întotdeauna la subiect”  .

Paul Cornea prezintă două modalități de abordare a textului – lectura hipologografică specifică ciclului primar, când cele citite se formează liniar, în ordinea derulării textuale, lectura fiind dependentă și cu slab randament, pentru că elevul silabisește, avansează lent și anevoios, lectura fiind o corvoadă, chinuindu-se să citească indiferent dacă înțelege sau nu, plictisindu-se în final  și lectura hiperlogografică, specică cititorului din clasele gimnaziale și liceale, lectură avizată, autonomă și productivă, silențioasă cu autonomie și funcționalitate, bazată pe recunoașterea simultană a mai multor cuvinte.

Astfel, același Paul Cornea clasifică lectura în receptivă, literară, informativă, de cercetare, rapidă, liniară, iar Mircea Malița descoperă trei feluri de a lectura ținând cont de managementul timpului: cititul lent –  cinci pagini pe oră cu creion, dicționar alături, cititul normal, obișnuit – 25 de pagini pe oră cu pauze meditative și cititul rapid, pe diagonală – 125 de pagini, la nevoie, fiind de părere că fiecare cititor „își formează ritmul și regimul propriu de lectură, așa cum își formează mersul”  .

Încă de la debutul școlarității trebuie să fim conștienți că pentru elevi cititul este un prilej unic de reflecție ce îndeamnă la introspecție, lectura fiind un mecanism essențial care pune în mișcare creativitatea gândirii, interesul și dragostea pentru cunoaștere, spiritul de observație și de investigație, latura sensibilă a personalității elevului. Lectura dezvoltă vocabularul elevilor, apelează la imaginația acestora, mobilizează procesele intelectuale, duce la creșterea capacității de participare emoțională la propria acțiune de creație, la dezvoltarea proceselor intelectuale superioare de tip reproductiv, a proceselor memorial-logice, a imaginației și a gândirii creatoare.

Mircea Eliade distinge patru tipuri de cititori: cei care asimilează personal materia cărții păstrând emoția provocată de prima lectură, cei care rețin din cartea citită aspecte la care pot reflecta, cei care sunt uimiți și nu vorbesc despre cele citite, cei care pot comenta cu ușurință pasaje, deși au reținut acțiunea în ansamblu.

Deslușirea sensului lecturii de către elevi se bazează pe recunoaștere, percepție, reacție personală, interpretare, descifrare, lectura fiind „cod complex de comunicare”, codul lingvistic nefiind suficient pentru a citi.  Elevul începe să citească fiind influențat de codul tiologic care îi permite să interpreteze textul, iar în timpul actului citirii își recunoaște părerea despre tipologia textuală, despre codul genurilor și al speciilor literare, despre codul socio-cultural, elevul înțelegând că în lumea textului se pot întâmpla lucruri diferite de realitatea din lumea în care trăiește.

Achiziția lecturii începe de la nivelul preșcolar, prin activități ludice, flexibile, cu evaluări flexibile, urmând ca în clasa pregătitoare și clasa I să înceapă alfabetizarea ce se încheie la finalul ciclului primar. Încă de la debutul școlarității trebuie să-i facem pe copii să dorească să citească, valorizând și utilizând lectura în propriul folos. Lectura se va desfășura lent pentru unii elevi care se vor plictisi, deoarece achiziția lecturii este un proces dificil pentru elevii care au venit rar în contact cu cartea și cu scrisul. Dezvoltarea capacității de comunicare a elevilor necesită formarea și dezvoltarea competenței lingvistice: lexic, fonetică și gramatică. Însușirea vocabularului se poate realiza în diferite moduri, însă importantă este adaptarea lexicului la nevoile elevului și urmărirea, în permanență, a dezvoltării tuturor competențelor, nu doar a celei lexicale. Formarea și exersarea competenței lexicale, la grupa de vârstă 6-11 ani, este rezultatul procesului de selecție, predare și activizare a elementelor de vocabular.

La vârsta preșcolară, efectele educative realizate prin creațiile literare se opresc mai mult la însușirea noțiunilor morale și la  sensibilizarea vieții afective a copilului. Tot legat de afectivitate s-a observat că succesul literaturii la preșcolari este asigurat prin puternica încărcătură afectivă a textului.

Danezul Jansen distinge patru etape în dezvoltarea competențelor școlarilor: faza de inițiere pe la vârsta de 9-10 ani când li se oferă copiilor activități constructive, fiind capabili să lucreze cu operații concrete ale gândirii, lectura fiind o activitate plăcută, cu un caracter emoțional, percepția legată de înțelegerea cuvintelor fiind importantă. Cititorul de 11-12 ani posedă o capacitate sporită de înțelegere, crește abilitatea de analiză mentală, elevul gândește regulile drept înțelegeri flexibile și poate răspunde întrebărilor cu privire la conținutul textului. Lectura critică apare la vârsta de 13-14 ani când apare dorința de a-i impresiona pe ceilalți, cititorul descoperind punctele vulnerabile ale lecturii. La 15-16 ani, lectura este făcută cu ușurință, este selectivă, global-informativă, cititorul fiind capabil să compare textul, tendința de a gândi regulile se amplifică, iar abilitățile de operare mentală complexă se îmbină cu conținuturi abstracte.

Rolul lecturii se desprinde, în primul rând, din natura literaturii ca formă a ideologiei, a conştiinţei umane, lectura oferind bogate valori de cunoaştere. Prin aceasta, contactul permanent cu literatura este necesar oricărui om, indiferent de specialitatea lui. Organizată şi îndrumată cu pricepere şi cu perseverenţă, lectura formează obişnuinţa de a citi, dezvoltă pasiunea pentru literatură şi capacitatea de orientare prin liber arbitru spre cartea bună.

Procesul citirii este un proces esenţial activ, de confruntare permanentă a conţinutului cărţii cu raţiunea şi cu experienţa cititorului. Citind mult şi neîngrijit, memoria este folosită abuziv şi aproape exclusiv, iar facultatea de a reflecta la faptele citite, posibilitatea elevilor de a gândi prin ei înşişi, se pierd încetul cu încetul. Lectura devine ineficientă sau chiar vătămătoare în măsura în care îndepărtează pe elev de la observaţie, anulându-i personalitatea.

Volumul minimal al lecturii individuale este constituit de ceea ce numim „lectura obligatorie”,  ea însăşi destul de bogată, fiind necesar să fie planificată judicios, în funcţie de timpul util oferit elevilor pentru lectură, de nivelul, de posibilităţile lor, şi de viteza de citire specifică fiecărei vârste. Fără măsuri organizatorice stricte, respectate de elev şi controlate perseverent de profesor, chiar realizarea volumului minimal de lectură individuală poate produce supraîncărcarea elevilor.

Volumul maximal se stabileşte în funcţie de clasă şi de vârsta elevilor, volumul total depăşind uşor nivelul volumului minimal, astfel  zelul unor cititori neavizaţi de scopul lecturii individuale şi de modalitatea ei, trebuie temperat. lectura individuală se efectuează după rezolvarea sarcinilor şcolare pentru a doua zi, fiind proporţionată în funcţie de timpul liber al elevilor. O oră de lectură sau numai o jumătate de oră, folosită cu consecvenţă zilnic, este mai fructuoasă decât cititul în asalt, întrerupt de perioade mari. Ritmul prea accelerat de citire, lectura grăbită şi superficială trebuie condamnate. Citind încet şi aprofundat, lăsând să se distileze în minte treptat gândirea autorului, trăind intens faptele narate şi reflectând asupra lor, elevul ajunge la sfârşitul cărţii cu un spor real de cunoştinţe, de experienţă socială şi intelectuală. De aceea, ritmul mediu de citire al unei opere beletristice este de 30-40 de pagini pe oră, el reducându-se mult când este vorba de studii de critică sau de istorie literară.

Bibliografie
1. Balotă, Nicolae. Arta lecturii. Bucureşti: Cartea Românească, 1978;
2. Călinescu, Matei, A citi, a reciti: modele de lectură, în Magazin bibliografic, nr. 1-2 din 2008;
3. Cornea, Paul. Introducere în teoria lecturii. Iaşi: Polirom, 1998;
4. Faguet, Émile. Arta de a citi. Bucureşti: Albatros, 1973.