Sari la conținut
Revista Profesorului

Particularități în dezvoltarea și evoluția limbajului la copilul antepreșcolar și preșcolar

• Bănuța Rădulescu • Grădinița cu Program Prelungit Nr. 236 (București) • România

Pentru a exprima ceea ce gândește, pentru a-și exprima nevoile, preferințele, ideile, omul utilizează un sistem de semne și simboluri, coduri designative ce compun limba și limbajul. Fiind o formă de activitate specific umană, aceasta constă în folosirea limbii învățate pe baza experienței, acțiunilor, interacțiunii cu cei din jur și prin intermediul imitației. Limba este principala modalitate prin care membrii unei comunități își împărtășesc gânduri, idei, experiențe. După Mihai Golu, este constituită dintr-o mulțime de elemente ca: repertoriul de combinații:cod designativ (vocabularul), alfabetul (literele care formează combinațiile cod sau cuvintele) și regulile gramaticale (care definesc modul de combinare, punere în corespondență și de utilizare a elementelor vocabularului). „Din punct de vedere ontogenetic, limba precede limbajul, ea reprezentându-se individului ca o realitate obiectivă, pe care el trebuie s-o cunoască și s-o asimileze pentru a putea intra în relație adecvată de comunicare cu semenii” (Golu, 2005, p. 493).  Limbajul este un  instrument activ de comunicare, un ansamblu de semne, simboluri specifice unei limbi, unui domeniu (matematică, chimie, fizică etc)  pe care persoanele îl folosesc pentru a se face înțelese.

Ȋn „Psihologia copilului preșcolar”, Chircev & Roşca prezintă amanunțit formarea și evoluția limbajului precum și dezvoltarea capacității de a comunica a copilului. Se subliniază faptul că, fiind un proces specific uman, comunicarea nu se poate realiza fără limbaj, fără însușirea modalităților de codare/decodare a mesajelor- limbă, dialect, cuvinte, semne, simboluri. Încă din antepreșcolaritate, copilul își însușește modalități, forme de transmitere a propriilor nevoi, trebuințe, iar limbajul folosit este contextual, situațional, bazat pe experiența concretă dintr-un anumit moment și pe reproducere  prin imitație. Limbajul copilului până la vârsta de trei ani este caracterizat de particularitățile culturale, comunicaționale ale famililei, ale membrilor cu care interacționează în spațiul casei, ale mediului în care copilul trăiește. Copilul își însușește treptat limba celor în mijlocul cărora trăiește și folosește limbajul pe care îl învață pe măsură ce interacționează cu persoane din imediata apropiere. Prin intermediul limbajului, copilul are posibilitatea de a-și îmbogăți cunoașterea atât pe baza experienței proprii, directe, cât și prin asimilarea experienței sociale specifică unei culturi, a unei societăți la un moment dat în evoluția istorică. Limbajul are o funcție foarte importantă și în procesul de cunoaștere a lumii pentru că îi dă posibilitatea omului să treacă de la senzații, percepții, reprezentări (treapta senzorială cunoașterii), la gândirea logica, abstractă, care are la bază noțiuni, judecăți, raționamente (treapta rațională a cunoașterii).  O persoană își exprimă  gândurile (intern sau extern) prin limbaj. Acestea nu pot prinde formă și contur fără limbaj,  fără utilizare semnelor și simbolurilor designative, iar „ ideile nu există rupte de limbă” după cum spune Karl Marx.

Procesul prin care copilul își însușește limba pe care o vorbesc cei din jur este un proces deosebit de complex, potențialul individului de a învăța prin interacțiune și imitație fiind unul nativ, însă mediul stimulativ oferă premise favorabile pentru o dezvoltarea armonioasă, calitativă; când copilul crește într-un mediu în care  comunicarea este deficitară, săracă atunci pot să apară întârzieri în dezvoltarea limbajului. Aparatul fonator al copilului trebuie exersat și „pus la treabă”, stimulat constant  pentru a se dezvolta și pentru a se perfecționa în emiterea sunetelor, construirea de cuvinte, propoziții.   Se pot delimita mai multe etape în dezvoltarea limbajului, iar acestea vor fi sintetizate în ceea ce urmează (Chircev & Roșca, 1965).

1. Dezvoltarea limbajului până la vârsta preșcolară  începe încă din momentul nașterii, nou-născutul emițând sunete, scâncete, țipete pentru a semnaliza o nevoie – somn, foame, sete, o stare negativă etc. Reacțiile vocale a copilului nou- născut au un caracter reflex, dar au capacitatea de a transpune un mesaj ce va fi decodificat de mamă sau alte persoane responsabile de îngrijirea acestuia. Tot acum copilul începe să manifeste atenție la sunetele din jurul lui. De exemplu, când în imediata apropiere se produc sunete mai puternice- voce ridicată, onomatopee, bătăi din palme, copilul se oprește din agitația motorie sau din plâns.  Este bine-cunoscut faptul că încă din viața intrauterina se creează o legătură între mamă și copil, acesta recunoscându-i vocea încă din această perioadă, după naștere se liniștește la auzul vocii mamei.

Gânguritul, este prima formă de manifestare a limbajului verbal articulat, începe să se manifeste în preajma vârstei de 2 luni  și este format din sunete, mai întâi vocale, apoi consoane. Această etapă este foarte importantă pentru dezvoltarea funcției auditive și a aparatului articulator -prin sunete, țipete, gângurit pentru că pregătește terenul achizițiilor ulterioare în plan verbal. Mai mult decât atât, prin comportamentul imitativ, copilul începe să lege sunetele în silabe (ta-ta, la-la, pa-pa,ma-ma, va-va). Repetarea acestora de către copil  este cu atât mai frecventă cu cât acestea sunt folosite în spațiul imediat al lui  și cu cât i se oferă un feedback pozitiv- adultul îl aplaudă sau uneori chiar repetă ceea ce spune copilul. Chiar și această repetiție este foarte atractivă pentru copil deoarece are un anumit ritm și muzicalitate. De menționat însă că, silabele, scurtele  cuvinte (ta-ta, pa-pa) sunt lipsite de semnificație. Ȋn a doua jumătate a primului an de viață copilul începe asocieze prin auz, cuvinte/ denumiri cu obiectele pe care le desemnează.

De aceea, după a zecea luna, către începutul primului an de viață apar primele cuvinte cu semnificație, pentru mâncare spune „papa”, sau pentru somn „na-ni”. Pentru a începe să identifice corect obiecte, persoane desemnate prin cuvinte,  este foarte util ca adultul să indice direcția sau sa-i solicite copiluilui să indice direcția către care este persoana/ obiectul. Legarea obiectului de cuvânt și forma lui sonoră este esențială pentruca acesta să perceapă mediul înconjurător. Adultul are o sarcină foarte importantă – aceea de a-i stimula copilului curiozitatea, de a-l determina să acționeze, să indice, sa aducă obiecte (Unde e pisica? Unde e mama?) chiar de a-l solicita să vebalizeze, să repete silabe, sa-i cânte etc. De menționat faptul că, limbajul pasiv se dezvoltă mai rapid decât cel activ, la un an copilul putând ponunța câteva cuvinte scurte. Asta nu înseamna că sunt singurele pe care le cunoște. El înțelege și poate indica multe obiecte ale căror denumiri le aude în jur, dar nu le folosește încă. Vocabularul copilului în perioda antepreșcolară cunoaște o evoluție rapidă, de la 1 an când spune câteva cuvinte abia inteligibile, la 2 ani, când are în vocabular în jur de 400-500 de cuvinte, iar până la 3 ani copilul folosește deja în limbajul activ în jur de 1000 de cuvinte. Dacă în primele faze de exprimare verbală, cuvintele desemnează obiecte, lucruri, persoane cu care copilul vine frecvent în contact și care exprimă mai degrabă necesități (mama- papa, tata- apa etc), pe măsură ce copilul înaintează în vârstă (2-3 ani), tot mai mult asupra dezvoltării limbajului și a sferei de cunoaștere își pun amprenta activitatea și comunicarea din mediul înconjurător, acțiunile și infuențele persoanelor cu care locuiește copilul, limbajul celor cu care este zilnic în contact, experiențele senzoriale, perceptive și acționale ale acestuia. Jean Piaget a făcut comparație între comportamentele vebale și cele senzorio- motorii afimând: „ cele din urmă sunt obligate să urmeze evenimentele fără a depăși viteza de acțiune, …primele, grație relatării și evocării de tot felul, pot introduce legături cu o rapiditate mult superioară.” (Piaget, J. 2004, p.88).

Se constată o evoluție cantitativă, dar și calitativă în jurul vârstei de 3 ani (sfârșitul perioadei antepreșcolare). De acum copilul manifesta interes și  plăcere de a asculta povești, basme, întâmpări care-i incită imaginația. Treptat, limbajul situațional- contextual (ce exprimă situații, întâmplări desfășurate în câmpul percepției sale) care avea întâietate în comunicarea copilului, face loc relatărilor din memorie și imaginație, despre întâmplările, personajele din poveștile și basmele ascultate. Chiar se constă tendința copilului de a introduce elemente de fabulație, inventate, născocite despre acțiunile personejelor sau ordinea evenimentelor care nu sunt reținute cu claritate de copil. Din punct de vedere gramatical, morfologic, limbajul copilului depinde de nivelul imprimat de mediul în care crește în primii ani de viață. Acum copilul este capabil să se proiecteze pe sine în viitor, să exprime dorințe sau să relateze ceea ce dorește să facă. Acest aspect al limbajului, prin care copilul este capabil să se detașeze de caracterul  contextual, de acțiune nemijlocită, situațională,  se va accentua mai mult în perioada următoare când copilul va lua contact cu alt mediu, primul grup social diferit de familie în care intră și anume- mediul preșcolar, grădinița.

2. Particularitățile și dezvoltarea limbajului și a comunicării la vârsa preșcolară. Așa cum s-a prezentat în etapa anterioară, antepreșcolară, limbajul copilului până la trei ani este strâns legat de situația concretă în care  se realizează comunicarea, ține de exprimarea nevoilor, de satisfacerea trebuințelor imediate, de interacțiunea pe care o are copilul cu obiectele, persoanele din jur și este puternic influențată de caracteristicile mediului familial. Particularitățile limbajului la această vârstă sunt dependente și influențate de relația copilului cu membrii familiei, de măsura în care mediul familial a stimulat comunicarea și limbajul, de modelele pe care copilul le-a avut în jurul său și de experiențele pe care le-a trăit. Sociologul Basil Bernstein a constatat că, în cazul  copiilor ce trăiesc într-un mod lingvistic sărac, competențele și performanțele sunt reduse. Așa cum susțin teoriile devenirii umane, atât mediul, ereditatea cât și educația contribuie la dezvoltarea și evoluția copilului. De aceea, atât părinții, familia cât și educatorii au responsabilitatea modului în care modelează tinerele generații.

La intrarea copilului  în mediul preșcolar, odată cu lărgirea sferei de cunoaștere și interacțiune cu persoane, spații, obiecte, situații noi, experiențe diferite, copilul accesează forme și conținuturi de comunicare mai ample și mai variate. Etapa dezvoltării socio-culturale a preșcolarului se caracterizează prin  extensia  fondului de cuvinte cunoscute de copil (vocabularul pasiv). Așa cum s-a precizat, la 3 ani, vocabularul copilului  are în jur de 1000 de cuvinte, pentru ca la 6/7 ani, numărul de cuvinte din vocabularul copilului să fie de 3500/4000 de cuvinte. Pe măsură ce copilul frecventează colectivitatea, apar noi cuvinte în limbajul lui, noi sintagme, noi moduri de exprimare. Preșcolarul, treptat, construiește propoziții mai lungi și mai complexe și se constată că un cuvânt nou însușit se implică în multe alte combinații. Prin puterea imitației și a influenței pe care o au experiențele trăite de-a lungul zilei, copilul este capabil să reproducă verbal situații, scene de la gradiniță: în jocurile lui, o imită pe educatoare când organizează un joc, o activitate, se joacă „de-a grădinița” folosind expresii auzite la ceilalți copii și la educatoare. O evoluție  a limbajului este vizibilă  prin relatările pe care le face copilul, povestește scene, întâmplări, descrie activitățile pe care le-a desfășurat la gradiniță, jocurile în care a fost implicat, diverse situații care i-au atras atenția, uneori în ordine cronologică. Este foarte important ca adultul (educatoarea, părintele) să alimenteze cu întrebări relatările copilului pentru a-i stimula limbajul, dar și capacitatea de reproduce din memorie întâmplări pe care le-a trăit. Astfel, părintele va cunoște starea lui emoțională, cum o percepe pe educatoare,  modul în care se raportează la ceilalți, care sunt activitățile lui preferate etc. De cele mai multe ori, din jocurile de rol pe care copilul și le organizează singur, descoperim ceea ce-l apasă, conflictele nerezolvate, întrebările referitoare la aspecte ce-l interesează sau îl intrigă. Ȋn jocul copilului, care se află în dialog cu un alt participant la joc ( real, imaginar sau substituit de vreo păpușă) un fin observator ar avea ocazia să descopere lucruri pe care le gândește, persoane pe care le admiră, situații de care se teme, care îi provoacă anxietate etc. Se constată faptul că preșcolarul începe să folosească termeni, noțiuni care aparțin spațiului grădiniței, materiale, jucării pe care le folosește. Copilul poate acum să relateze în ordine cronologică anumite întâmplări, împrumută versuri ritmate din poveștile ascultate, poate descrie o activitate așa cum a perceput-o el in momentul în care s-a întâmplat. Experiența cognitivă este fixată prin limbaj, cunoștințele sunt consolidate și fixate. Copilul începe să se exprime corect gramatical, bazându-se pe capacitatea auditivă, chiar dacă nu cunoaște regulile gramaticale ale limbii, așa cum le va învăța la școală. Este foarte importantă intervenția adultului în comunicarea copilului, pentru a-i preciza forma corectă atunci când pronunță incorect un cuvânt. Acest lucru – pronunția defectuoasă – se  poate întâmpla din cauza dificultăților de emisie (în special a unor consoane sau a unor grupuri de sunete) sau din cauza neînțelegerii corecte, fie adultul vorbește repede, iar copilul preia    cuvântul așa cum îl înțelege, fie sunetele sunt inversate în interiorul cuvântului când este emis.

Ȋn perioada aceasta este foarte vizibilă trecerea de la limbajul contextual, situațional la cel abstract . Aceasta se observă în capacitatea copilului de a face desene, picturi, colaje, aplicații etc. La vârsta preșcolară apare  limbajul interior, fapt ce marchează un salt semnificativ în comunicare și dezvoltare cognitivă. Copilul își organizează mental acțiunile, ceea ce va face în etapa următoare, își planifică răspunsurile, reacțiile, intervențiile. Limbajul interior este un proces ce are loc între 3 ½ și 5 ½ ani. Preșcolarul, prin intermediul limbajului interior are posibilitatea de a-și planifica  activitățile întreprinse, de a- și regla comportamente, de a se autoevalua, de a contura o imagine asupra propriei persoane în raport cu ceilalti, de a se cenzura, de a anticipa reacții sau comportamente ale celor din jur, ca răspuns la comportamentul manifestat de el însuși.   Prin limbajul interior apar primele semne ale moralității, ale conștientizării normelor acceptate/ neacceptate de mediul în care se află, începe să  acționeze mai controlat, procesele inhibitorii și reglatorii iau locul exhibiției și a lipsei de control. Limbajul interior are o importanță deosebită în dezvoltarea intelectuală a copilului, fiind un mecanism fundamental al gândirii (Verza, E., 1981). Sub aspect psihologic este semnificativ faptul că, pentru copil, limbajul devine un instrument de exprimare și comunicare a impresiilor trăite, a reprezentărilor și emoțiilor, a dorințelor și intereselor sale. Pe lângă acțiune și reacție, ceea ce copilul face cunoscut exteriorului prin vorbire, este  o proiecție a interiorului, a ceea ce simte, trăiește sau gândește. Limbajul devine și un mijloc de dobândire a noilor cunoștințe. Întrebările numeroase pe care copilul le adresează adultului subliniază prezența intereselor cognitive primare, a elementelor gândirii cauzale, a curiozității epistemice, dorința nepotolită de a cunoaște și de a înțelege fenomenele din natură și societate.

Limbajul și gândirea au un rol însemnat în dezvoltarea și stimularea imaginației. Lucrul acesta se poate observa în felul în care copilul percepe și modifică basmele și povestirile. Copilul nu se menține într-o atitudine pasiv-receptivă când asupra imaginației sale acționează eroii și personajele din basme și povestiri. El ocupă poziție în interiorul povestirii alături de eroi și personaje, manifestând compasiune și adesea intervenind activ în desfășurarea evenimentelor.

Latura fonetică a limbajului cunoaște o dezvoltare substanțială în această etapă de vârstă deoarece se dezvoltă aparatul fono-articulator, analizatorul verbo-motor și auditiv (prin exersare și dezvoltare anatomică). Dacă la intrarea în colectivitate, limbajul copilului cuprinde cuvinte utilizate și auzite în sfera mediului familial, la grădiniță această sferă se  extinde. Copilul intră într-un mediu în care se comunică foarte mult, în care are ocazia să- și diversifice experiențele atât prin interacțiune cu cei de aceeași vârstă cât și cu alți adulți care nu fac parte din familie. El învață aici să folosească diferite moduri de adresare (în funcție de rolurile celor din jur cu care vine în contact), să folosească anumite formule, să-și exprime nevoile, trebuințele, ideile. Mulți copiii însă au unele dificultăți în emisie, pronunție, sau stări emoționale ce le pot limita comunicarea. Astfel ca, în cazul dificultăților de pronunție,  pot exista omisiuni, substituiri, inversiuni de sunete. Într-un cuvânt unde sunt mai multe consoane alăturate una dintre ele nu se mai pronunță („chie” în loc de „scrie”), substituțiile sunt o altă situație specifică, ș și j înlocuite cu s și z („zoc” în loc de „joc”); s și z cu t și d („tanie” în loc de „sanie”; „dice” în loc de „zice”) ce și ci cu țe și ți, r cu l cu i, v ,u etc. Prin inversiuni se schimbă ordinea fonemelor în cuvinte („prentu” în loc de pentru ). Până la sfârșitul preșcolarității numărul lor scade; aproape toți copiii pronunță corect sunetele limbii române, își însușesc semnificația cuvintelor și fondul lexical. Însă, însușirea structurii gramaticale a limbii este o problemă importantă ce se extinde și pe perioada școlarității. În preșcolaritate se fixează timpul prezent al verbelor, crește capacitatea de generalizare a unor relații gramaticale. Cele mai multe reguli gramaticale sunt însușite la această vârstă pe baza auzului, a atenției și receptivității la ritm, accent, măsură. Pe măsură ce aude forme gramaticale corect folosite în julul său, atunci când va acorda greșit subiectul cu predicatul, fără să știe însă  că despre asta este vorba, se va autocorecta, deoarece își dă seama că… nu sună bine. Tot pe baza muzicalității și a funcției auditive, a receptivității copilului la dimensiunea sonoră a sunetelor, copiii învață cum să accentueze corect  un cuvânt, cum să-l pronunțe la plural sau cum să-l pronunțe în forma lui diminutivă.

O altă particularitate a limbajului o constituie defectele de vorbire. Cel mai des sunt întâlnite:  dislalia- pronunțarea defectuoasă a diferitelor sunete; rinolalia sau nazalizarea- alterarea vocii și a multor sunete; bâlbâiala- întreruperea cursului firesc al vorbirii prin repetarea unor sunete, silabe ori spasme. Corectarea acestor defecte de pronunție se realizează cu tratament logopedic. De asemenea, este necesar ca educatoarea să acorde o atenție deosebită stimulării și creării de situații în care toți copiii grupei să comunice ceea ce simt, să se exprime fără rezerve, să le acorde ajutor atunci când întâmpină dificultăți, să le întărească încrederea sine, săîi ajute în formarea unei imagini pozitive față de propria persoană, să construiască în jurul lor un climat comunicațional optim pentru dezvoltare și evoluție.

Memorarea este un alt aspect deosebit de important al preșcolarului care, datorită vorbirii, capătă caracteristici psiho-sociale importante. „Gândirea și limbajul preșcolarului sunt stimulate de realitate, de povești, de memoria proprie. Acesta prin relaționarea cu adulții și ceilalți copii își formează capacitatea de a întipări, păstra, reactualiza experiența de viață” (Golu, P. 1997).  Formele memoriei se dezvoltă în același ritm  cu formarea primelor reflexe condiționate.  Memoria preșcolarului se caracterizează de  spontaneitate, datorită dezvoltării limbajului interior. Se dezvoltă și memoria mecanică, logică, involuntară și voluntară. Primele manifestări ale memoriei voluntare apar după  încă din primul an de grădiniță, dar se manifestă mai active după patru ani. Preșcolarul memorează ușor, dar uită repede, iar amintirile lui sunt fragmentate, izolate. Această funcție este strâns legată de afectivitate, de implicarea emoțională resimțită la un moment dat. De aceea, în învățarea unei poezii sau într-o povestire, educatoarea folosește o diversitate de „artificii” prin intermediul cărora copilul este introdus în lumea  descrisă în poveste/ poezie. Cu cât este mai atras, cu atât retenția este facilitată retenția. Dar nu este suficientă retenția, deoarece lipsa readucerii în memorie a unor cunoștințe, conduce la uitare. Foarte important pentru fxare, este stimularea pentru revenirea la ceea ce s-a prezentat. De aceea, pentru o retenție bună, se recomandă ca, după povestire de exemplu, să se facă repovestire, sau poveste cu început dat (în care copiii trebuie să prezinte cronologia întâmplărilor poveștii audiate  cu altă ocazie). Toate aceste activități au menirea de a exersa și dezvolta capacitatea copilului de a reține. Este foarte important, în acest proces, ca educatoarea să creeze și să prezinte aceste activități ca pe niște ocazii speciale, tot scenariul trebuie să trezească interesul și curiozitatea copiilor. Aceștia învață prin joc, astfel că rețin mai ușor poezii, cântece care au o ritmicitate, o muzicalitate și versuri speciale. De multe ori, se constată că, versuri mai greoaie pentru o anumită vârstă, sunt totuși reținute și recitate cu plăcere, dacă răspund unor preferințe ale copilui, dacă  le stimulează imaginația sau îi impresionează (de exemplu poezia „Cățelușul șchiop” de Elena Farago, în ciuda dimensiunii ei, este ușor reținută datorită poveștii impresionante despre durerea cățelușului). Ȋn acest sens sunt des întâlnite ocaziile în care, prin intermediul versurilor sau situațiilor speciale din povești pe care le întâmpină anumite personaje, sunt însușite norme, reguli de comportament, exemple de reacție la anumite situații, adevărate lecții pentru copii.

Creația verbală ia naștere odată cu intrarea în universul creațiilor literare, a întâmplărilor deosebite prin care trec personajele fabuloase, a jocurilor de rol, a dramatizărilor. Educatoarei îi revine rolul de a regiza tot scenariul și spațiul pentru ca preșcolarul să pășească într-un mediu care să-l stimuleze, să-l invite la acțiune, să-i creeze ocazii de participare și implicare. Desigur că, stimularea cu ajutorul comunicării pe care însăși educatoarea o are în grupă, stilul acesteia, reacțiile, modalitatea prin care se raportează la cei mici (autoritate, prieten, mijlocitor, supraveghetor, ghid) cunoștințele despre psihologia copilului și despre metodele ce trebuie adaptate fiecărui copil în parte,  sunt definitorii pentru a asigura copilului o dezvoltare optimă  a limbajului și abilităților  de comunicare.

Bibliografie
1. Chelcea, S., Ivan, L., Chelcea, A. (2005).Comunicarea nonverbală :gesturile și postura. Comunicare.ro
2. Chircev A., &Roșca Al. (1965). Psihologia copilului preșcolar. Ed. Didactică și Pedagogică.
3. Golu, M.(2005). Bazele psihologiei generale. Ed. Universitară.
4. Piaget., J. (1988).Teorii ale limbajului. Teorii ale învățării. Ed. Politică.
5. Sălăvăstru, C. (1995). Logica și limbajul educațional. Ed. Didactică și Pedagogică, Colecția Idei pedagogice contemporane .
6. Șchiopu, U., Verza, E., (1997). Psihologia vârstelor.  Ed. Didactică și Pedagogică.
7. Verza, E., Verza, E. F. (2000). Psihologia Vârstelor. Ed.  Pro Humanitate.

 

Accesări: 953

prof. Bănuța Rădulescu

Grădinița cu Program Prelungit Nr. 236 (București), România

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/banuta.radulescu

Articole asemănătoare