Întrebarea despre  existența unor modele în viața lor îi nedumerește mereu pe elevii mei.  Când mi se întâmplă să propun acest  subiect de discuție, adolescenții se uită la mine intrigați, aproape iritați. Un subiect tabu, ai crede, urmărindu-le reacțiile, un cuvânt grosolan sau, în orice caz, nepermis. Își închipuie că aflarea unui model îi va  lipsi de originalitatea la care țin atât de mult, că o să-i împiedice, neapărat, să fie ei înșiși, că o să le îngrădească nu știu ce libertăți.
Ei îi atribuie, deci, modelului  o conotație negativă: este cineva a cărui viața, traiectorie, fel de a fi i-ar putea face sa abdice de la drumul lor, și nu așa cum stau, de fapt, lucrurile, să îi inspire.

Încerc deci sa îi lămuresc și  avansez în dialogul care îi indispune: de ce avem, de fapt, cu toții nevoie de modele? Pentru că ele ar trebui să însemne reperele noastre morale, pentru că ele ne pot  ajuta să surmontăm și să înțelegem mai bine greutățile și perplexitățile  vieții, pentru că la ele ne gândim în momentele delicate când ne putem întreba, întrezărind o lumina sau o lămurire: oare ce-ar fi făcut el, modelul meu, în aceasta situație?

Dacă, în cele din urmă, discursul meu convinge pe cineva și vreunul dintre elevi reușește  să depășească indignarea inițială  și sa se gândească admirativ  la cineva, este doar pentru a face o concesie unui  membru al familiei sale. Nimic nepotrivit, desigur,  în admirația față de cei apropiați, dar… tocmai originalitatea mi se pare că le lipsește atunci când  foarte tinerii noștri elevi se raportează, cel mai departe, la vreun bunic sau unchi.

În plus, psihologii se cam pun de acord, zicând că adolescentul trebuie, și are nevoie să se construiască în opoziție cu părinții lui. Că îndepărtarea psihologică și ideatică de aceștia din urma, fie ea și  temporară, precum și existența micilor  conflicte între adolescenți și părinții lor  este, de fapt, o dovadă de normalitate  și o sursă extraordinară de autocunoaștere.

Și nu cred deloc, scriind acest articol, că lucrurile s-au schimbat în așa măsură, încât tinerii pe care îi privim acum au mai puțină sau deloc nevoie de modele. Sigur ca au! Acum, ca și în alte epoci! Doar că nu le trece prin minte să caute așa ceva. Și mai  cred că pentru a găsi aceste puncte ferme și stabile în existențele lor trebuie să dovedească o  anumită generozitate. Mă gândesc, apoi,  că trebuie să fie atenți și să fie în stare să primească, să  învestească alți oameni cu calități pe care ei nu le au, dar la care tânjesc.

Am observat că sunt foarte puțini cei care pot să primească daruri. Cei mai mulți sunt ermetici la primit.  Din cauze multe și foarte diverse și care pot să țină de epoca  în care trăim.

Apoi, să primești lecții, chiar în cel mai blând fel, sau poate tocmai atunci, îmi dau seama, nu este deloc ușor: asta presupune să îți accepți slăbiciunile și ignoranța, firești la toate vârstele, și mai ales la 17 ani. On n’est pas sérieux quand on a dix-sept ans, spunea Rimbaud. Nu suntem serioși la 17 ani, dar asta nu trebuie să însemne că ne suntem autosuficienți.  Or, să cauți modele înseamnă întocmai  să nu-ți mai ajungi ție însuți, înseamnă să crezi si sa accepți senin că alții pot fi mai buni, mai puternici, mai inteligenți ca tine, că poți să admiri fără să fii admirat, să apreciezi fără să fii apreciat, să recunoști, fără să fii recunoscut.

Îi invit, așadar, pe toți tinerii să facă efortul de a admira căci, știu din experiența mea,  viața îi va răsplăti cu vârf și îndesat: nu se vor mai simți niciodată singuri de tot. Modelele acestea vor fi umbre binevoitoare, vor sta pe umărul lor ca niște îngeri păzitori și îi vor ajuta să nu alunece. În orice caz, nu prea rău.

Îmi veți spune, poate, că este greu pentru elevii noștri să își găsească exemple de moralitate, de tărie și de comportament în contexte actuale atât de colorate, și nu doar în culori pastelate. Voi fi întru totul de acord: este tot mai greu să găsim repere, pentru că lumea pare să fie tot mai largă și oamenii tot mai complicați și mai greu de înțeles. Dar tocmai de aceea este aproape vital să caute și, tocmai pentru că vor fi căutat, să găsească aceste prezente pe care nu le vor cunoaște, poate, vreodată, dar a căror existență, imponderabila îi va (re)pune pe o linie de plutire care nu este deloc evidentă.