Copiii sunt însetați de cunoașterea lumii din jurul lor. Ei trebuie încurajaţi să se gândească la ceea ce fac şi nu la cât de bine execută. Însă putem şi trebuie să-i influenţăm. Misiunea pedagogilor nu este nici să motiveze elevii, dar nici să stea degeaba; misiunea lor este de a oferi condiţiile care facilitează procesul învăţării. După cum au formulat unii psihologi, provocarea este să nu aşteptăm „până când este interesat un individ, ci să oferim un mediu stimulator care poate fi perceput de către elev drept conţinând opţiuni viabile şi valoroase, care pot duce la performanţă şi învăţare încununate de succes”.

Cercetările disponibile ne arată că, dacă încurajăm copiii să se implice complet în activitatea la care lucrează şi să nu-şi mai facă griji legate de performanţa lor, contribuim la „un tipar motivaţional care are mari şanse să promoveze o implicare de lungă durată şi performanţă în procesul de învăţare”. Însă cum stimulăm motivaţia copiilor şi cum obţinem acel sentiment al descoperirii? Mai mulţi autori s-au oprit asupra câtorva sugestii:

• Folosirea învăţării active. Ca şi adulţii, copiii învaţă cel mai eficient când pot să vadă  şi să atingă, nu doar să stea în bancă şi să asculte.
• Oferirea unui motiv pentru teme. „Dacă o temă nu este valoroasă în sine, probabil n-ar trebui să o daţi”. Ar trebui să le oferim măcar un indiciu elevilor la fiecare temă.
• Stârnirea curiozităţii. Oamenii sunt curioşi prin natura lor faţă de ceva căruia nu-i pot anticipa rezultatul final, sau, odată ce află acest rezultat, faţă de aspectele neprevăzute. Adulţii care citesc poveşti  opresc la mijlocul frazei şi întreabă: „Ce crezi că urmează?” sau „De ce crezi că a făcut asta?”. Aici stă sursa motivaţiei intrinsece şi, exploatând cu pricepere acest aspect, putem atrage şi elevii mai mari către activitate.
• Fiţi un exemplu. Copiii ar trebui să-şi audă profesorul vorbind despre ce aspecte îi plac în meseria lui şi să-l vadă că are preocupări intelectuale pentru propria-i plăcere. Profesorii mai pot oferi un exemplu şi când admit că nu ştiu ceva.
• Nu respingeţi greşelile. Profesorii experimentaţi ascultă cu atenţie când elevii greşesc. Nu se enervează, deoarece ştiu că greşelile nu înseamnă neapărat neglijenţă sau lene. Greşelile oferă informaţii despre cum gândeşte elevul. Nu ar trebui corectate rapid fără să fie explicate. Chiar mai important, este puţin probabil ca elevii care se tem de greşeli să ceară ajutor, să-şi asume riscuri din punct de vedere intelectual şi să fie motivaţi.

Rolul elevilor în învăţământul tradiţional este să reţină informaţiile transmise de profesor iar pentru a facilita procesul aplicăm recompensa pentru succes, pedeapsa pentru eşec şi un sistem de notare elaborat pentru a nu pierde din ochi transferul de informaţie.

Studiile au demonstrat că participarea la grupuri cu o bună funcţionalitate şi cooperare face ca elevii să aibă o părere mai bună faţă de sine, faţă de ceilalţi şi faţă de obiectul de studiu. Învăţarea prin cooperare are succes atât pentru copiii de grădiniţă, cât şi pentru elevii din clasele mari, pentru elevii care fac eforturi să înţeleagă, dar şi pentru cei care prind din prima. Totuşi, pe cât este de vital să ne rupem de contextul tradiţional individualist şi de setările competitive, pe atât este de important sa depăşim modelul behaviorist de instruire.

În acest moment, sarcinile care le sunt date copiilor implică foarte puţin gândirea creativă şi foarte mult învăţatul pe de rost. Informaţia este prezentată în mod abstract, disociată de contextele în care ar putea avea un rol evident pentru viaţa de zi a copiilor. Subiectele sunt prezentate când sunt cerute de programa şcolară, şi nu când anumiţi copii sunt interesaţi în mod special gata să înveţe despre ele.

Ne întrebăm de ce elevii nu sunt motivaţi, de ce abandonează şcoala, de ce devin violenţi de ce nu se ridică la aşteptări, în contextul unei programe şcolare neatrăgătoare. Ne înfuriem când visează cu ochii deschişi sau inventează ceva să se amuze. Fiecare profesor căruia i se spune ce materie să acopere, când să o predea şi cum să evalueze performanţa copiilor ştie că entuziasmul faţă de muncă păleşte brusc când intervine controlul. Dacă învăţarea se reduce la a urma ordine, elevii pur şi simplu nu o vor recepta cum ar fi făcut-o dacă ar fi avut ceva de spus despre ceea ce trebuie să execute.

În fiecare zi ar trebui să fie cel puţin un interval de timp în care copiii să poată alege ce vor face: să înceapă cu temele, să scrie în caiet, să citească ce vor sau să lucreze la proiecte artistice.

Bibliografie
1. Alfie Kohn- Pedepsiti prin recompense, Editura MULTI MEDIA EST PUBLISHING, 2014
2. Thomas Gordon, Noel Burch- Profesorul eficient, Editura Trei, 2011