Formarea și dezvoltarea competențelor elevilor în predarea istoriei

Istoria românilor, ca obiect de învățământ, alege cele mai importante fapte și fenomene din viața poporului nostru, din știința istoriei fiind selectate numai cunoștințele care au o importanță deosebită în evoluția societății omenești pe teritoriul patriei noastre și care conduc elevii la formarea unor reprezentări și noțiuni de istorie, cu care vor opera mai târziu în înțelegerea fenomenelor istorice, ca, de exemplu: formarea poporului și a limbii române; lupta pentru afirmarea ființei naționale; lupta pentru libertate, neatârnare și progres – cunoștințe structurate în ordine cronologică și sincronică, așa cum s-au petrecut ele în realitate.

Un loc important în predarea istoriei îl ocupă fixarea competențelor, care, potrivit taxonomiilor Bloom – Krathwohl – Simpson, privesc următoarele domenii:

a) În domeniul cognitiv, esența cunoașterii istoriei este de a ști și de a răspunde, de a forma deprinderi și abilități mintale, de a realiza transferul învățării. Istoria lărgește orizontul de cunoaștere, furnizează informații empirice, descriptive, teoretice, care prezintă o importanță covârșitoare pentru înțelegerea științifică a omului și a societății. Percepțiile, senzațiile, memoria, gândirea, imaginația sunt tot atâtea procese prin intermediul cărora se asimilează, se prelucrează, se stochează informațiile, realizându-se componenta intelectuală a personalității elevului.

El trebuie să cunoască faptele istorice esențiale, cu ajutorul cărora să reconstituie drumul străbătut de societatea umană din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, să dovedească gândirea istorică și capacitățile intelectuale necesare înțelegerii și explicării științifice a fenomenelor și proceselor istorice; să opereze cu noțiunile și cu conceptele fundamentale, pentru a elabora raționamente și judecăți istorice; să fie în măsură de a se folosi de deprinderile de muncă independentă, pentru a selecta – din diverse surse de informații – principalele date, fapte, evenimente referitoare la istoria românilor și alte date racordate la istoria universală. Rolul hotărâtor în realizarea obiectivelor cognitive îl au calitatea cunoștințelor dobândite de elevi, apartenența obiectivă și autentică a celui care predă și a elevilor lui la respectarea adevărului istoric și comunicarea lui cu convingere.

b) Competențele domeniului afectiv vizează formarea noțiunilor, aptitudinilor și convingerilor morale, a sentimentelor și valorilor ideale de viață și caracter, cultivarea curiozității științifice, a dragostei pentru viață, frumos și adevăr. Esența competențelor afective ale istoriei constă în dezvoltarea atitudinilor, în transmiterea aprecierilor, intereselor și valorilor societății, jucând un mare rol în modelarea personalității elevului și în întărirea legăturilor care unesc comunitățile umane. Latura afectivă a personalității cuprinde emoții, dispoziții afective, sentimente și pasiuni – deci acele elemente care reprezintă ,,fundamentul” pe care se desfășoară relatarea și explicarea faptelor trecutului.

c) Competențele domeniului psihomotor vizează formarea deprinderilor intelectuale și practice în domeniul dat. Comportamentul psihomotor este conceput ca ansamblu comportamental de conservare și de menținere a sănătății fizice și mentale, integrat contextului civilizației contemporane.

Între competențele cognitive, afective și psihomotorii există o strânsă legătură, fragmentarea lor fiind artificială, din motive metodice. Predarea-învățarea istoriei în școală trebuie să urmărească, la acel nivel, dezvoltarea completă, echilibrată a celor trei tipuri de comportamente: cognitiv, afectiv și psihomotor – izvoarele nesecate ale obiectivelor generale ale acestei discipline școlare. Prin urmare, predarea-învățarea în școală lărgește orizontul de cunoaștere al elevilor privind devenirea umanității, îmbogățește trăirile interioare într-o manieră binefăcătoare pentru formarea personalității acestora, realizează domeniul psihomotor astfel încât ei trebuie să dispună de următoarele competențe  generale:

1. să stăpânească informații calitative și cantitative în domeniile cognitiv, afectiv și psihomotor despre evenimente, personalități, epoci istorice, zone ale acțiunii umane, despre modul de funcționare și organizare a societății, etc., pentru a fi capabili să le reconstituie, să le înțeleagă și să le explice genetic, funcțional și axiologic;
2. să denumească factorul omenesc, identificând interesele, motivele, concepțiile, opiniile, mobilurile indivizilor și comunității umane în acțiune, sesizând similaritățile și deosebirile dintre oamenii aceleiași epoci sau de pe trepte diferite ale istoriei, stabilind caracteristicile care individualizează marile valori ale civilizației românești, europene și mondiale, descoperind factorii care au însoțit factorii de progres, stagnare sau de regres a societății;
3. să înțeleagă strânsa interdependență dintre om și acțiunile sale de ocrotire a mediului, dintre învățăturile istoriei și solidaritatea umană împotriva consecințelor conflagrațiilor și calamităților de tot felul, conexiunile dintre necesitățile locale, naționale și universale și îndatoririle contemporanilor față de moștenirea înaintașilor și față de dezideratele de azi și de mâine;
4. să cunoască noțiunile de istorie privind principalele domenii ale acțiunii umane în diversitatea lor spațio-temporală ca realități demografice, sociale, economice, tehnice, politice, ideologice, culturale, religioase, mentale, de mod de viață, etc., la nivelul diferitelor tipuri de comunități și civilizații, să opereze direct cu ele, să le folosească adecvat și elevat, pentru a stabili exact conținutul și sfera fiecărei națiuni;
5. să identifice tipurile de surse istorice, să stăpânească modalitățile de folosire a acestora pentru a întocmi discursuri argumentate, sinteze despre o problemă istorică sau chiar pentru a elabora un portofoliu tematic, probând că posedă stil de muncă intelectuală corespunzător;
6. să conștientizeze apartenența sa la un spațiu istoric, etnic și cultural prin îmbinarea istoriei locale cu istoria națională și a acestora în contextul universal, reușind să manifeste toleranță și acceptare a realităților etno-lingvistice și culturale și formarea stilurilor de muncă intelectală;
7. să opereze cu informațiile istorice în scopul exersării operațiilor și formelor gândirii logice, memoriei, imaginației și cultivării atitudinilor, sentimentelor și convingerilor.

Competențele elevilor sunt considerate cărămizile cu care se construiește întregul sistem educativ. Ele corespund unor modificări în comportamentul acestora pe care urmărim să le realizăm prin predrea fiecărei lecții, cu scopul de a-i învăța cum să stăpânească, să evalueze și să utilizeze informația, punând-o în serviciul formării propriei personalități.

Fixarea competențelor elevilor în cadrul lecției de istorie constituie „sufletul” procesului de învățământ, deoarece ele corespund acelor schimbări pe care dorim să le realizăm prin intermediul activității de predare-învățare în orizonturile cognitiv, afectiv sau comportamental ale personalității elevilor. Ele descriu, într-o formă condensată, rezultatele concrete, planificate, ce se așteaptă de la elevi după desfășurarea unor activități didactice educative.

Bibliografie
1. CĂPIȚĂ, Carol, Istorie: didactica istoriei, vol. 1-2, București, Ministerul Educației și Cercetării, 2005-2006.
2. FELEZEU, Călin, Didactica istoriei, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000.
3. RANCU-BODROG, Gheorghe, Predarea istoriei românilor în școala primară, Drobeta Turnu-Severin, Editura Radical, 2003.