Substantivul lectură are ca sinonim, în limba română, cuvântul citire. Deci, lectura se definește ca actul de a citi. Dar ce este cititul? Steven Roger Fischer afirmă că răspunsul nu este ușor de formulat, pentru că actul citirii este supus schimbării, „nu este desăvârșit” (2021, p.14). La început, cititul „a fost simpla aptitudine intelectuală de a extrage informații vizuale din orice sistem codificat și de a înțelege sensul respectiv” (Fischer, S.R., 2021, p.14). Apoi, a ajuns să semnifice „înțelegerea unui text continuu de semne scrise de pe o suprafață gravată” (Fischer, S.R., 2021, p.14). Ca în ultimul timp, să se definească cititul ca fiind capacitatea de a da sens simbolurilor scrise sau tipărite, la care s-a inclus recent „extragerea informațiilor codificate de pe un ecran”(Fischer, S.R., 2021, p.14). Definiția va continua să se extindă deoarece este „o unitate de măsură a progresului umanității” (Fischer, S.R., 2021, p.14). Același autor spune că „datorită noii tehnologii, în special a internetului și a computerului, viitorul cititului va fi radical diferit”(Fischer, S. R., 2021, p.385). Vechea lectură se schimbă și toată lumea așteaptă  noua lectură care o va înlocui. Se pare că, în curând, majoritatea lumii va accesa computerul mai des decât cărțile, fiindcă, în multe contexte, limba online începe să înlocuiască limba vorbită. Modul în care omenirea va citi în viitor va fi cu totul diferit față de ceea ce se știe în acest moment.

Dacă lectura ca activitate generală este liberă și exploratorie, lectura școlară capătă o dimensiune strategică și formativă. Sistemele educaționale cad uneori în capcana lecturii obligatorii, privită de elevi ca pe o sarcină greu de îndeplinit. O percep ca pe o obligație, o listă de titluri bifate pentru examen. Școala nu te învață doar ce să citești, ci mai ales cum să gândești prin intermediul lecturii. Lectura dezvoltă gândirea critică, acea capacitate de a analiza o informație, de a vedea dacă este adevărată sau falsă, de a înțelege intenția autorului. Mai mult, vocabularul dobândit prin lectură nu este doar o colecție de cuvinte complicate pentru a impresiona profesorii. Cu cât ai mai multe cuvinte la dispoziție, cu atât poți exprima mai precis ceea ce gândești. Prin studiul textelor literare, științifice sau filosofice, elevul învață să descifreze nu doar literele, ci și subtextul, ideologiile și nuanțele realității.

Lectura școlară deschide calea viitorului adult spre cunoaștere veridică și astfel nu va fi vulnerabil în fața manipulării. Cel care citește în școală continuă sigur să o facă și ulterior.

În prezent, cuvântul scris este concurat de imagine și de fluxul rapid de informații video. Puterea cuvântului scris s-a mutat în coduri de programare, în legi, în tratate internaționale și în algoritmi. Cine nu deține capacitatea de a citi critic și de a înțelege mecanismele limbajului riscă să devină un simplu consumator de conținut generat de alții. S-ar părea că lectura tradițională apune. Totuși, realitatea arată că în vârful piramidei sociale și profesionale se află, în continuare, cei care stăpânesc arta lecturii profunde.

Lectura este principalul proces, care urmează disciplinelor de învățământ, prin care se comunică mai departe valorile culturale ale societății: adevăr, frumos, bine. Profesorul pune diagnosticul aptitudinilor elevilor, îi ajută să rezolve problemele de înțelegere și interpretare, de validare și de producere a sensurilor textului literar. Obiectivul principal al procesului școlar de lectură este de a favoriza lectura funcțională. „Competența de lectură este echivalentă competenței de comunicare, antrenând competențe lingvistice, textuale, referențiale, culturale.” (Costea, O., 2006, p 24).

Kate Cain (2024), în cartea sa, „Abilitatea de a citi”, subliniază că  în zilele noastre nu concepem viața fără abilitatea de a citi. Ea este indispensabilă și de o reală valoare pentru traiul de zi cu zi. Persoanele din țările avansate sunt tot timpul asediate de materiale tipărite. Le este dificil să își închipuie viața fără a avea legătură cu textele scrise. Se citește în drumul spre școală, serviciu sau piață o varietate de mesaje sub forma panourilor publicitare, anunțurilor, semnelor de circulație. Oamenii se implică în activități de citit pentru serviciul pe care îl prestează, dar și pentru învățare, documentare, evoluție în carieră, reorientare profesională, chiar cercetare. În timpul liber se lecturează o gamă largă de materiale, de la ziare și reviste, până la articole pe internet. Progresele tehnologice au făcut ca cititul mesajelor telefonice sau a e-mail-urilor să fie o preocupare pentru foarte mulți oameni. În statele mai puțin dezvoltate, cititul este calea care deschide drumul către cunoaștere, informare despre aspecte esențiale ale vieții cotidiene. Se face referire la servicii medicale, la tehnici de agricultură, la oportunități de angajare sau educaționale. Sub orice formă este întâlnit cititul, iar acesta joacă un rol important în viața socială și profesională a tuturor oamenilor.

De multe ori, se crede că cititul este o abilitate care vine de la sine, fără a se depune un efort deosebit, însă el implică punerea în acord a unui număr mare de procese, strategii și cunoștințe.

Conform Kate Cain (2024), pentru a conceptualiza abilitatea de a citi, se au în vedere două componente: o componentă care se referă la citirea cuvintelor (cuvântul tipărit se traduce în sunete) și o componentă care se referă la comprehensiune (desprinderea sensului cuvintelor individuale, combinarea cuvintelor în propoziții, combinarea propozițiilor în fraze, extragerea sensului din fraze, înțelegerea textului în ansamblu).

Scopul citirii este de a înțelege ceea ce se citește. Cea mai mare provocare, a celui care este cititor începător, constă în decodarea simbolurilor tipărite în vederea accederii la sensurile cuvintelor pe care acestea le reprezintă. „Comprehensiunea textului scris nu este posibilă dacă cititorul nu poate citi cuvintele de pe pagină.” (Cain, K., 2024, p.25). Limbajul utilizat în vorbire este cu mult diferit de limbajul scris. Cel din urmă face apel la vocabular și construcții sintactice care nu pot fi familiare copiilor. Provocarea majoră a copiilor este adăugarea unui cuvânt în vocabularul lor. Le lipsește familia de termeni înrudiți în care să ancoreze noul concept, iar fără o bază solidă, cuvântul nu se fixează și, de cele mai multe ori, se pierde. Îl recunoaște dacă îl mai vede o dată, dar nu este capabil să îl folosească în propriul discurs.

O mare parte din ceea ce citește fiecare se uită. Uită rapid ordinea cuvintelor dintr-un text, însă sensul acestuia rezistă mai mult în timp. Memoria reține sensul pentru că fiecare construiește propria reprezentare a situației relatate în text. Efectul cunoștințelor asupra reținerii și înțelegerii textului poate fi perceput în buna reprezentare pe care cititorul și-o alcătuiește despre text. Mulți cititori reprezintă ceea ce citesc sub formă de imagini și o fac în mod spontan. Numărul imaginilor create de cititorii tineri este strâns corelat cu abilitatea de a reactualiza detaliile dintr-un text citit. Crearea imaginilor îi ajută pe cititori să-și organizeze și reorganizeze informațiile și să le integreze în alte contexte. Prin învățarea reciprocă, copiii pot deveni cititori activi. Sunt provocați să facă rezumatul a ceea ce citesc, să pună întrebări, să clarifice datele incerte, să facă predicții pentru ceea ce ar putea urma.

Orice text se adresează unui destinatar. Fără un subiect care să transforme semnele într-un conținut cu sens, textul nu există decât ca un suport material al unei încărcături simbolice. Cititorul are sarcina de a înțelege, de a afla ce vor să spună scriitorii, adică de a decodifica semnele și de a le interpreta. Acesta nu este o mașinărie automată de descifrat, conform unui program învățat, ci un subiect înzestrat cu inițiativă și capacitate de a selecta din posibilele sensuri pe cel mai verosimil. Capacitatea sa de alegere depinde de gradul în care stăpânește codurile și de potențialul său intelectual, adică de competența sa lectorală. În funcție de personalitatea sa și de apartenența socio-culturală, cititorul ia atitudine față de textul pe care-l parcurge. El reacționează din punct de vedere afectiv, dar și axiologic, emițând judecăți de valorizare, precum îmi place sau nu îmi place, sunt sau nu de acord.

Ioan Neacșu și Antonia Damian (2021, p.30), în lucrarea „Lectura și formarea competenței lectorale” vorbesc despre testarea PIRLS, care  măsoară competența de lectură, competența de comprehensiune și interpretare a informațiilor din texte cuprinse între 800 – 900 de cuvinte, la elevii de până la 12 ani. În anul 2011, România s-a clasat pe locul 33 din cele 49 de state participante. Cei doi autori, spun că elevii români, conform statisticilor, au dificultăți în abordarea textelor literare și nonliterare, în rezolvarea itemilor cu alegere multiplă, în identificarea unor detalii explicit formulate, în formularea de predicții, au carențe în desprinderea semnificațiilor textelor, în sesizarea trăsăturilor unor personaje din textele citite, în elaborarea răspunsurilor la întrebări, au probleme în decodarea cerinței.

Concluzia desprinsă este că doar 25% dintre elevii români au formate abilități/ competențe de lectură, de aceea este cu atât mai important să se insiste în a apropia elevii de carte, de lectură, de bibliotecă. O carte pe care o iei  cu mâna din bibliotecă o poți mirosi, mângâia. Poate deveni un act de intimitate, un gest afectiv. Copiii au nevoie să citească cu inima.

Bibliografie

1. Cain, K. (2024). Abilitatea de a citi, traducere din limba engleză Alexandra Sidor, Dermina Vasc, Thea Ionescu. Editura ASCR.
2. Costea, O. (2006). Didactica lecturii – o abordare funcțională. Editura Institutul European.
3. Fischer, S. R. (2021). CITITUL – a history of reading, traducere din limba engleză de Sandor-Jozsef Torok. Editura Paideia.
4. Neacșu, I. & Damian, A. (2021). Lectura și formarea competenței lectorale – Teorie, cercetare, aplicații. Editura Universitară.