Intrarea copilului în grădiniță, mai ales la grupa mică, reprezintă una dintre primele mari tranziții din viața sa. Mediul cunoscut de acasă este înlocuit cu un spațiu nou, cu reguli, program, colegi și adulți străini. Pentru copil, acest moment vine la pachet cu emoții puternice. Pentru părinți, înseamnă, adesea, anxietate, vinovăție sau teamă că nu știu „dacă au făcut bine”. Pentru educatoare, perioada de adaptare este un test al răbdării, al abilităților de comunicare și al competențelor de gestionare a emoțiilor, atât ale copiilor, cât și ale adulților. În acest context, tranziția reușită de la familie la grădiniță nu poate fi redusă la „primele zile de plâns” care vor trece de la sine. Ea presupune un proces structurat de colaborare, în care educatoarea și părinții devin parteneri conștienți, iar copilul este în centrul preocupărilor comune.
Subiectivitate și obiectivitate în evaluarea lucrărilor de limba română
Evaluarea reprezintă una dintre componentele fundamentale ale procesului educațional, alături de predare și învățare. Aceasta are rolul de a măsura nivelul de achiziție al competențelor elevilor, dar și de a orienta actul didactic spre o îmbunătățire continuă. În contextul actual, caracterizat prin standardizare, competiție și diversitate educațională, evaluarea nu mai poate fi privită doar ca un act tehnic, ci și ca o experiență relațională, cu puternice implicații pedagogice și etice. În mod particular, disciplina Limba și literatura română oferă un teren fertil pentru analiza raportului dintre obiectivitate și subiectivitate. Spre deosebire de domeniile exacte, unde performanța poate fi cuantificată în mod precis, evaluarea competențelor lingvistice și literare presupune interpretare, sensibilitate și judecată de valoare. Aceste dimensiuni umane fac ca subiectivitatea să fie o componentă inerentă și, uneori, necesară a procesului evaluativ.
Gamificarea predării – o șansă reală pentru elevii dezavantajați
În învățământul românesc, se pune mereu accentul pe performanță, pe descoperirea elevilor talentați, dotați și superdotați în anumite discipline. Sunt de acord cu acest lucru.
Se organizează concursuri și olimpiade care sunt mari consumatoare de timp liber, stresante și obositoare pentru profesorii care pregătesc și participă cu elevii. Chiar scot bani acești profesori din propriul buzunar pentru deplasări, gustări date elevilor etc. Rezultatul: unul-doi elevi care se califică mai departe. Elevi care pe viitor vor studia în prestigioase universități din străinătate și vor veni o dată pe an sa-și viziteze părinții și… țara.
De la formare la autoformare: repere pentru o pedagogie a autonomiei
Articolul examinează conceptul de autoformare ca etapă superioară a procesului educațional și ca fundament al unei pedagogii a autonomiei. În contextul unei societăți aflate într-o permanentă schimbare, în care învățarea devine continuă, pluriformă și digitalizată, formarea clasică – orientată de la profesor spre elev – își pierde din centralitate, fiind treptat înlocuită de un model reflexiv și autoreglator. Autoformarea presupune capacitatea subiectului de a-și asuma responsabilitatea propriei dezvoltări cognitive, afective și valorice, devenind un agent activ al învățării sale. Articolul explorează fundamentele teoretice ale autoformării, relația acesteia cu educația permanentă și cu paradigma competențelor, precum și implicațiile pentru profesorul contemporan, care trece de la rolul de formator la cel de mediator al sensului și al autonomiei.
Educație în epoca digitală. Nevoia imperativă de adaptare a învățământului pentru copiii zilelor noastre
În secolul XXI, tehnologia a devenit liantul invizibil care unește toate aspectele existenței umane. De la modul în care comunicăm, până la felul în care muncim, ne informăm și ne educăm, lumea digitală s-a infiltrat în fiecare fibră a societății contemporane. În acest context, digitalizarea nu mai este o opțiune, ci o necesitate, iar învățământul – fundamentul dezvoltării oricărei națiuni – trebuie să se adapteze profund la noile realități. Copiii de astăzi trăiesc într-un univers al tehnologiei, în care accesul la informație este instantaneu, iar competențele digitale devin la fel de importante ca scrisul și cititul.
Recenzie: „Predarea gândirii creative: Dezvoltarea elevilor și studenților care generează idei și gândesc critic” – Bill Lucas și Ellen Spencer
Transformările rapide și complexitatea crescândă a provocărilor contemporane impun educației responsabilitatea de a cultiva capacitatea de gândire creativă, competență care devine esențială pentru adaptare și evoluție în realitățile secolului XXI. Volumul „Predarea gândirii creative: Dezvoltarea elevilor și studenților care generează idei și gândesc critic” (Lucas & Spencer, 2017/2020) se situează la intersecția dintre cercetarea educațională contemporană și practica pedagogică, oferind un cadru sistematic pentru cultivarea creativității în contexte școlare. Lucrarea face parte din seria „Pedagogie pentru o lume în schimbare”, o inițiativă editorială care răspunde nevoii de reconceptualizare a obiectivelor educaționale în secolul XXI. Prin abordarea sa bazată pe dovezi empirice și pe filosofia predării dispoziționale, cartea propune o perspectivă integrată asupra dezvoltării capacităților creative, depășind concepțiile tradiționale care limitează creativitatea la domeniile artistice. Prezenta recenzie critică analizează contribuția volumului la literatura de specialitate, examinând succint fundamentele teoretice, relevanța pedagogică și aplicabilitatea practică a modelului propus de autori.
Particularități în dezvoltarea și evoluția limbajului la copilul antepreșcolar și preșcolar
Pentru a exprima ceea ce gândeşte, pentru a-şi exprima nevoile, preferinţele, ideile, omul utilizează un sistem de semne şi simboluri, coduri designative ce compun limba şi limbajul. Fiind o formă de activitate specific umană, aceasta constă în folosirea limbii învăţate pe baza experienţei, acţiunilor, interacţiunii cu cei din jur şi prin intermediul imitaţiei. Limba este principala modalitate prin care membrii unei comunităţi îşi împărtăşesc gânduri, idei, experienţe. După Mihai Golu, este constituită dintr-o mulţime de elemente ca: repertoriul de combinaţii:cod designativ (vocabularul), alfabetul (literele care formează combinaţiile cod sau cuvintele) și regulile gramaticale (care definesc modul de combinare, punere în corespondenţă şi de utilizare a elementelor vocabularului). „Din punct de vedere ontogenetic, limba precede limbajul, ea reprezentându-se individului ca o realitate obiectivă, pe care el trebuie s-o cunoască şi s-o asimileze pentru a putea intra în relaţie adecvată de comunicare cu semenii” (Golu, 2005, p. 493). Limbajul este un instrument activ de comunicare, un ansamblu de semne, simboluri specifice unei limbi, unui domeniu (matematică, chimie, fizică etc) pe care persoanele îl folosesc pentru a se face înţelese.
Educația parentală – fundament al parteneriatului educațional dintre familie și grădiniță
În contextul educației timpurii, parteneriatul dintre grădiniță și familie reprezintă un element esențial al dezvoltării armonioase a copilului. Cercetările din domeniul psihologiei educaționale subliniază importanța coerenței dintre mediul familial și cel instituțional, aceasta constituind baza formării identității, a siguranței emoționale și a motivației pentru învățare (Vygotsky, 1978; Hamre & Pianta, 2023). Dacă educatoarea este primul model al lumii exterioare, părintele rămâne reperul afectiv fundamental al copilului. În acest sens, educația parentală – procesul prin care părinții învață, conștientizează și aplică principii moderne de creștere și educație – devine o componentă indispensabilă a actului educațional contemporan. Grădinița, ca instituție de formare timpurie, devine totodată un spațiu de învățare și pentru părinți, în care aceștia își pot redefini rolul educativ în raport cu nevoile reale ale copilului.
Efectele divorțului părinților asupra copiilor și adolescenților
În trecut, se considera că soţii trebuiau sa rămână împreună de dragul copiilor, chiar dacă relaţiile dintre ei erau dificile. În prezent, această mentalitate s-a schimbat și se consideră că este mai bine pentru copii dacă părinții lor se despart, iar în acest fel aceștia nu vor mai fi supuși unui conflict permanent. Totuși, unele studii au arătat că divorțul a făcut bine adulţilor, însă copiii nu au avut parte de avantaje (Wallerstein si Kelly, (1980). Copiii doresc ca părinţii lor să stea împreună, în ciuda problemelor grave din familie, tulburarea și singurătatea resimțită de aceștia fiind extrem de intensă (Marcelli, D., Braconnier, A., 2006).
Starea de bine – condiție esențială pentru o educație de calitate, echilibrată și durabilă
În științele educației, conceptul de stare de bine este asociat cu noțiuni precum bunăstare emoțională, echilibru interior și dezvoltare armonioasă. Cercetările recente în domeniul psihopedagogiei și al neuroștiinței educației subliniază importanța legăturii dintre dimensiunea emoțională și performanța școlară. Elevii învață mai eficient atunci când trăiesc emoții pozitive, iar climatul de siguranță, respect și cooperare sprijină motivația intrinsecă și creativitatea. Promovarea stării de bine presupune, așadar, o abordare pedagogică sistemică, care integrează dimensiunea cognitivă, afectivă și socială a dezvoltării copilului. În acest sens, profesorul nu mai este doar un transmițător de informații, ci un arhitect al relațiilor educaționale și un facilitator al echilibrului interior al elevului.