Stresul a devenit inamicul cel mai temut al civilizaţiei moderne. Nu putem fugi de el, nu-l putem evita. Mai devreme sau mai târziu vom avea momente de stres grav, care, însă, pot fi depăşite prin aplicarea unor procedee simple. Stresul este o reacţie psihologică la solicitările inerente ale factorilor de stres şi are potenţialul de a face o persoană să se simtă tensionată şi anxioasă, pentru că nu se simte în stare să facă faţă anumitor solicitări.

Stresul nu este intrinsec rău. Toţi oamenii au nevoie de un anume nivel de stimulare din partea mediului şi nivelurile moderate de stres pot îndeplini această funcţie. De fapt, ar ridica semne de întrebare acurateţea percepţiei cuiva care nu a trăit niciodată starea de tensiune. Stresul devine o problemă dacă duce la nivele foarte înalte de anxietate. Stresul reprezintă un aspect normal şi necesar al vieţii, aspect de care omul nu poate scăpa. Stresul poate genera un disconfort temporar şi, de asemenea, poate induce consecinţe pe termen lung. În timp ce prea mult stres poate altera starea de sănătate a unui individ cât şi bunăstarea acestuia, totuşi, un anumit volum de stres este necesar pentru supravieţuire. De aceea, adaptarea constituie condiţia fundamentală a supravieţuirii fiinţelor vii în natură şi societate (Stănculescu, 2015).

Mai puţin pătrunse în vocabularul curent, reliefate de către Selye în 1973, cele două tipuri fundamentele de stres sunt: eustresul și distresul. Eustresul reprezintă o stare psihică cu tonalitate afectivă pozitivă puternic exprimată, care nu durează niciodată în mod cronic. Eustresul nu trebuie confundat cu orice emoţie plăcuta, ca de exemplu: contemplarea unei grădini înflorite, a unei expoziţii de pictură, audiţia unei simfonii, parcurgerea unui text literar etc. Stresul pozitiv („eustres”) este provocat de evenimente pozitive, plăcute care produc reacţii fiziologice şi psihice importante.

Distresul desemnează starea psihică cu tonalitate afectivă negativă, cu efecte nocive asupra persoanei. De fapt aspectele prezentate anterior şi altele ce fac obiectul stresului se referă la această accepţiune a stresului. In literatură distresul acoperă în general sfera noţiunii de stres şi din acest motiv noi vom folosi cuvântul stres numai pentru această semnificaţie (de distres).

Stresul negativ („distres”), cel mai întâlnit, este provocat de situaţii neplăcute şi evenimente negative. Interesant este faptul că, din nefericire, stresul pozitiv tinde să se transforme în stres negativ.

Stresul profesional în cazul cadrelor didactice este destul de răspândit, apărând pe fondul solicitărilor excesive, care depășeșc resursele și strategiile de gestionare ale acestora. Solicitările excesive reprezintă o sursă de amenințare pentru stima de sine, autoeficacitate și starea de bine psihic. Stresul este considerat ca fiind factorul principal al lipsei de satisfacție profesională și ieșirea din sistem înainte de vremea pensionării sau chiar pensionarea anticipată.

În ultima perioadă s-au înregistrat o serie de modificări legate de profesia didactică și statutul cadrului didactic în societate, modificări ce au implicații importante asupra exercitării acestei profesii.

Esteve (1989) a identificat cinci schimbări majore la nivelul societății, schimbări ce au impus o serie de presiuni asupra cadrelor didactice, creând, în consecință, rațiuni ce justifică interesul tot mai crescut pentru studiul fenomenului stresului în acest domeniu:

1. transformarea rolului tradițional al profesorului ca simplu agent de integrare socială a tinerei generații,
2. sporirea contradicțiilor referitoare la rolul profesorului,
3. schimbarea atitudinii societății în general față de profesori,
4. îndoiala cu privire la obiectivele sistemului de educație și producția de cunoaștere,
5. deteriorarea imaginii cadrului didactic.

Cercetările au indicat că principalele surse de stres ale cadrelor didactice sunt:

• restricții financiare privind salarizarea,
• dificultăți de predare din cauza curriculumului prea încărcat,
• dificultăți în gestionarea timpului,
• numărul de elevi în clasă,
• indisciplina unor elevi,
• evaluarea elevilor,
• climatul școlar,
• relațiile cu părinții unor elevi,
• restricții financiare privind resursele materiale ale școlii,
• conducerea autocrată a școlii, relațiile colegiale,
• violența fizică și verbală a unor elevi.

Managementul stresului este abilitatea individului de a face faţă presiunilor de zi cu zi. Prin managementul stresului se urmăreşte iniţial identificarea cauzelor acestor presiuni şi apoi reechilibrarea şi reducerea reacţiei prelungite a corpului la factorii interni sau externi cauzatori de stres, prin aplicarea unor tehnici specifice. Astfel, pentru a gestiona stresul professional, se pot aborda două tehnici: tehnica de relaxare și tehnici cognitive-comportamentale.

Obișnuința de a practica tehnici de relaxare favorizează ușurința de a intra într-o stare de deprindere profundă după o zi epuizantă de muncă, cu o intensitate considerabilă a factorilor de stres. Această tehnica cuprinde: tehnica de relaxare profundă, tehnica hipoventilației, trainingul autogen, tehnica relaxării musculare. Tehnicile cognitive-comportamentale cuprind: jurnalul de stres, tehnica reîncadrării.

În concluzie, putem spune că stresul este imposibil de evitat, pentru că viața însăși este stresul. Presiunea pentru performanță, ritmul trepidant al vieții cotidiene, aglomerația și poluarea sonoră, supraîncărcarea de responsabilități, schimbările rapide sunt numai câteva exemple pentru ceea ce induce stresul, care, dacă depășește o anumită intensitate, devine toxic, afectând sănătatea și starea de bine psihic.

Bibliografie
• Schroder, Jorg-Peter, Blan, Reiner – Managementul stresului, Editura All, București, 2011.
• Stănculescu, Elena, Managementul stresului în mediul educațional, Ed. Universitară, București, 2015.