Educația, în orice societate, servește drept principal vehicul de transmitere a valorilor și cunoștințelor. În contextul regimurilor totalitare, precum cel comunist, funcția sa fundamentală a fost însă subordonată politicului: transformarea conștiinței individuale și crearea așa-numitului „om nou”, un cetățean loial, devotat cauzei Partidului Comunist și principiilor marxist-leniniste. Sistemul educațional din România, în perioada 1948-1989, a reprezentat un aparat de stat esențial pentru ingineria socială și controlul ideologic, fiind modificat radical pentru a deveni un „puternic centru de educație socialistă și comunistă a copiilor și tinerilor” (Legea nr. 28 din 1978). Scopul final nu mai era cultivarea libertății de gândire, ci producerea de cadre pregătite să susțină și să apere idealurile comuniste (Tismăneanu et al., 2007).

Punctul de cotitură l-a constituit Reforma Învățământului din 1948, prin care statul a naționalizat, laicizat și uniformizat școala, eliminând orice formă de autonomie universitară și orice influență considerată „burgheză” sau religioasă. Astfel, au fost desființate sau restructurate instituții și au fost concediați, arestați sau marginalizați profesori și academicieni de prestigiu, nealiniați ideologiei de partid. Întregul corp didactic universitar, de pildă, a fost supus unor sesiuni obligatorii de studiu al bazelor marxism-leninismului, iar cei care „zădărniceau” aplicarea legii erau pasibili de pedepse severe, ajungând până la muncă silnică și confiscarea averii (Ofițeru, 2022).

Curriculumul a fost rescris pe baza modelului sovietic. Nicio disciplină nu era neutră, fiecare oră de curs fiind menită să contribuie la „educarea elevilor și studenților în spiritul concepției revoluționare” (Legea nr. 28 din 1978). Materiile socio-umane au suferit cele mai drastice transformări: de exemplu, Istoria României a fost filtrată prin prisma luptei de clasă, iar manualul lui Mihail Roller a devenit referință obligatorie, distorsionând faptele istorice pentru a servi interesele Partidului (Ofițeru, 2022). Mai mult, chiar și științele exacte și cele naturale au fost influențate de ideologie, promovându-se, de exemplu, teoriile biologului sovietic Trofim Lîsenko în defavoarea geneticii clasice, considerată „știință burgheză” (Fantaziu, 2021). Această direcție s-a consolidat în perioada lui Nicolae Ceaușescu prin politica de politehnizare a învățământului, care viza o fuziune forțată între educație și producție. Legea din 1978 prevedea explicit includerea activităților practice productive în programul școlar, transformând elevul într-un viitor muncitor calificat, gata să se integreze rapid în activitatea de producție, cercetare științifică și tehnologică. În paralel, după 1960, s-a dezvoltat și un naționalism-comunism, centrat pe cultul personalității al Conducătorului, istoria și literatura erau utilizate intens pentru a glorifica rolul Partidului și al lui Ceaușescu în dezvoltarea națiunii, completând astfel ciclul de îndoctrinare (Tismăneanu et al., 2007). Controlul ideologic nu se limita la orele de curs, ci el se extindea asupra întregii vieți a tinerilor prin sistemul de înregimentare în organizațiile de masă, care funcționau ca o școală paralelă de disciplinare și militarizare a spiritului civic. Copiii erau înrolați încă de la vârste fragede: de la 4-7 ani, în Șoimii Patriei, apoi în Organizația Pionierilor (7-14 ani), unde purtau uniformă obligatorie și cravata roșie, simbol al legăturii cu Partidul, fiind supuși unor ritualuri de admitere și excludere folosite ca instrumente de presiune socială. La liceu, adolescenții intrau în Uniunea Tineretului Comunist (UTC), al cărui rol era crucial pentru cariera viitoare, accesul în această organizație fiind condiționat de „merite deosebite la învățătură” și de un comportament politic ireproșabil. Toate aceste structuri impuneau o transparență totală a vieții private și promovau critica și autocritica, transformând individul într-un element omogenizat al „colectivității” (Tismăneanu et al., 2007).

În acest peisaj, profesorul se afla în permanența într-o poziție de disonanță cognitivă și presiune extremă. Pe de o parte, el era un agent al Partidului, având obligația de a participa la învățământul ideologic, de a prelucra materialele de la Congresele PCR și de a supraveghea moralitatea politică a elevilor, fiind supus unor examinări anuale pe baza rezoluțiilor de partid. Pe de altă parte, mulți dascăli, formați în spiritul vechilor valori, au exercitat o formă de rezistență pasivă sau silențioasă. Confruntați cu manuale de slabă calitate și cu o istorie mistificată, unii profesori au reușit să transmită cunoștințe autentice dincolo de constrângerile oficiale, salvând astfel, pe cât se putea, școala și dând șansa elevilor de a se dezvolta profesional. Cu toate acestea, metoda de predare rămânea una autoritară, punând accentul pe memorare și repetiție, mai degrabă decât pe dezvoltarea gândirii critice sau pe stimularea creativității (Gorga, 2013). Deși regimul comunist s-a lăudat cu eradicarea analfabetismului și cu o disciplină școlară de fier, proiectul de construire a „omului nou” a eșuat lamentabil pe termen lung: în loc să producă cetățeni convinși de superioritatea socialismului, discrepanța tot mai mare dintre propaganda școlară exagerată și realitatea cotidiană a sărăciei și a cultului personalității a generat un decalaj profund între discursul oficial și realitatea percepută (Gorga, 2013).

Anul 1989 nu a marcat doar o schimbare de regim politic, ci și începutul unei tranziții dificile și complexe pentru sistemul educațional românesc. Eliberat brusc de sub jugul ideologic al marxism-leninismului și al cultului personalității, învățământul s-a confruntat cu sarcina de a se redefini, trecând de la rolul de instrument de inginerie socială la cel de motor al unei societăți democratice și al unei economii de piață. Această perioadă post-comunistă, extinsă pe parcursul a peste trei decenii, a fost caracterizată de o serie de reforme legislative succesive, o cronică a intențiilor bune adesea obstrucționate de inerția sistemică, de instabilitatea politică și de resursele precare (Prodan & Rudolf, 2013). Prima și cea mai urgentă sarcină a fost dezideologizarea școlii, iar aceasta a implicat eliminarea materiilor pur comuniste, precum bazele marxism-leninismului, și rescrierea manualelor de istorie, literatură și științe sociale pentru a le elibera de filtrele dogmatice. Tranziția a fost marcată de un pluralism curricular, înlocuind manualul unic, apanaj al controlului comunist, cu manuale alternative, o schimbare care, deși esențială pentru democrație, a generat ulterior dispute prelungite și instabilitate în piața cărții școlare (Prodan & Rudolf, 2013).

Eforturile de reformă curriculară au vizat trecerea de la un model centrat pe memorarea cunoștințelor și pe cantitatea de informație – o moștenire directă a școlii comuniste – la un model axat pe competențe și pe elev, în linie cu tendințele europene. Deși au existat multiple încercări de a defini un nou cadru curricular, implementarea a fost adesea fragmentată și inegală, lăsând sistemul într-o stare de reformă permanentă, dar ineficientă (Prodan & Rudolf, 2013). Un exemplu de schimbare relevantă din ultimii ani este introducerea disciplinei Istoria Revoluției din 1989 și a schimbării de regim din România în curriculumul liceal, o recunoaștere a necesității de a înțelege critic trecutul recent (Ministerul Educației, 2024). Sistemul post-comunist a fost reglementat de multiple legi ale educației (Legea Învățământului nr. 84/1995, Legea nr. 1/2011 și noile legi adoptate în 2023), fiecare reflectând o viziune politică diferită și încercând să rezolve problemele acumulate, această succesiune de acte normative îmtreținând o atmosferă de incertitudine și lipsă de continuitate și stabilitate necesare oricărui proces de reformă (OECD, 2023).

În ciuda creșterii economice, sistemul educațional românesc se confruntă cu performanțe școlare dintre cele mai scăzute din Uniunea Europeană (OECD, 2023). Un alt indicator de criză este rata ridicată de părăsire timpurie a sistemului de educație (Ministerul Educației, 2010), care, deși a fluctuat, a rămas o problemă sistemică, în special în mediul rural și printre minoritățile etnice (UNICEF, 2020). Pandemia de COVID-19 a exacerbat și mai mult inechitățile sociale existente, evidențiind deficiențele de infrastructură digitală și accesul limitat la resurse educaționale pentru copiii din familiile cu venituri reduse, din mediul rural sau din cadrul minorităților (UNICEF, 2020).

Una dintre cele mai mari provocări post-comuniste a fost declinul prestigiului social și economic al profesiei didactice. Salariile cadrelor didactice au rămas mult timp scăzute în comparație cu alte profesii cu studii superioare, făcând cariera în învățământ mai puțin atractivă (OECD, 2023). Deși au existat majorări salariale semnificative în 2023 și 2024, ca urmare a grevelor naționale, ajungând la 113% din media națională (Comisia Europeană, 2024), problema motivației, a formării inițiale și continue și a managementului educațional rămâne o prioritate strategică (OECD, 2023). În același timp, școala românească a fost criticată pentru decalajul dintre profilul absolvenților și nevoile pieței muncii, în pofida eforturilor de a crește numărul de absolvenți în domenii precum Științe, Tehnologie, Inginerie și Matematică (STIM), lipsa de corelare între sistemul de învățământ și cerințele unei economii dinamice fiind un laitmotiv al criticilor aduse sistemului (AmCham România, 2022).

Bibliografie

AmCham România. (2022). Reforma Sistemului de Educație. Propunerile Camerei de Comerț Americane în România – Document de poziție. www.amcham.ro/download?filename=Position%20paper%20on%20the%20reform%20of%20the%20education%20system%20in%20Romania&file=committeePaper/udWw0b4.pdf
Comisia Europeană. (2024). Education and Training Monitor. Country Report Romania 2024. op.europa.eu/webpub/eac/education-and-training-monitor/ro/country-reports/romania.html
Fantaziu, I. (2021). Era mai bun învățământul în comunism? Istoricul Dan Lazăr, despre mitul că se făcea școală mai bună „pe vremuri”. Scoala9.ro.  www.scoala9.ro/era-mai-bun-invatamantul-in-comunism-istoricul-dan-lazar-despre-mitul/1002
Gorga, A. (2013). Comunism, anticomunism si educatie. O viziune personala.  Contributors.ro. www.contributors.ro/comunism-anticomunism-si-educatie-o-viziune-personala/
Legea nr. 28 din 21 decembrie 1978 – legea educaţiei şi învăţământului. (1978). Monitorul Oficial al Republicii Socialiste România, I, nr. 138.
Ministerul Educației (2024). Ordin 4039 22/03/2024 privind introducerea disciplinei „Istoria Revoluției din 1989…”. legislatie.just.ro/Public/FormaPrintabila/00000G34P0GVTY950043TX481F4NQXAD
OECD (2023). Reforma învățământului preuniversitar în România: Consolidarea sistemelor de conducere, de evaluare și de sprijin. www.edu.ro/sites/default/files/Raport_tehnic_proiect_TSI_ME_OECD.pdf
Ofițeru, A. (2022). O poveste cu tâlc din timpul ocupației sovietice a României. Cum au epurat bolșevicii elita universitară românească. România Liberă. romania.europalibera.org/a/reforma-educatiei-comunism-epurare-universitati/31818392.html
Prodan, G. & Rudolf, C. (2013). Evolutia istorica si teoretica a domeniului curriculumului din Romania. Journal of Psychological and Educational Research 21(2):82-96. www.researchgate.net/publication/349868647_Evolutia_istorica_si_teoretica_a_domeniului_curriculumului_din_Romania
Tismăneanu, V., Dobrincu, S., & Vasile, C. (2007). Raport final (al Comisiei Prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România). Editura Humanitas.
UNICEF. (2020). Crearea unor sisteme de educaţie reziliente în contextul pandemiei de COVID-19. www.unicef.org/romania/ro/rapoarte/crearea-unor-sisteme-de-educa%C5%A3ie-reziliente-%C3%AEn-contextul-pandemiei-de-covid-19