Educația nu este un proces limitat spațial și temporal. De aceea, formarea individului după principii etice și axiologice solide trebuie să devină un proces continuu. Educația permanentă, ca imperativ al lumii contemporane, poate fi îndeplinită doar prin efortul conjugat al familiei, al școlii de toate gradele, al comunității locale, al mass-mediei, al societății. Individul trebuie ajutat să-şi formeze o concepție sănătoasă şi corectă asupra existenței sale, întemeiată pe moralitate şi respect social, să adopte niște valori autentice și să se integreze armonios în societate.

În contextul globalizării şi al unui climat plin de tensiuni şi conflicte, Raportul către UNESCO al Comisiei Internaționale pentru Educație în secolul XXI, coordonată de J. Delors, trage un semnal de alarmă asupra „necesității formării comunităților democratice şi realizării unei practici scolare democratice care să stimuleze participarea cu responsabilitate a elevilor la rezolvarea problemelor apărute în viața școlară şi socială”. Am înţeles din materialul studiat că elevul nu poate rămâne doar un receptor pasiv sau un simplu executant al diferitelor acţiuni educative, ci trebuie să devină un participant activ, cu initiaţivă proprie, independență şi răspundere în cadrul propriului proces de socializare.

Debutul acestui proces se realizează doar într-un cadru natural sănătos, ecologic. Mediul ecologic presupune un mediu de viaţă pur, nepoluat, în care omul să aibă condiţii de viaţă prielnice. Ce mai înseamnă mediu ecologic în concepţia contemporană? Înseamnă şi preocuparea pentru asigurarea condiţiilor psihosociale favorabile vieţii. Se ştie că şi mediul psihosocial poate fi poluat, ceea ce provoacă dezordine socială, viciază relațiile sociale interpersonale precum şi comportamentul oamenilor. Concepția ecologică pretinde, ba chiar obligă, asigurarea unui mediu ecologic favorabil, care să fie protejat de poluare naturală, psihosocială şi comportamentală! Pentru protejarea lui sunt necesare o sumedenie de măsuri, strategii şi mijloace tehnico-materiale, socio-culturale şi educaţionale. Puritatea mediului natural şi social-global se poate asigura doar prin educaţie. Toate acestea se pot extrapola la toate dimensiunile devenirii – oamenii trebuie să fie formați în aşa fel încât să prevină şi la nevoie să înlăture, la rândul lor, orice situație „poluantă”.

În interacţiunea cu natura şi societatea, fiecare individ acţionează, îşi caută mereu echilibrul în schimburile cu mediul natural şi social, deoarece el este supus permanent unor acţiuni continui şi stresante, unor emoţii puternice. Toate acestea îl obligă la mobilizare sau la crearea unui nou echilibru. Dacă nu reuşeşte, individul se dezechilibrează afectiv şi în acel moment se produce o deviaţie de comportament. Se creează premisele dezvoltării unei personalități izolate social, cu probleme de integrare în colectiv. La ce duce aceasta? La manifestări agresive, nonconformism, apatie şi chiar la conduite antisociale.

Iată ce importanță majoră trebuie să acordăm modelării comportamentului socioafectiv al copiilor, încă din primii ani de viaţă. Debutul acestui proces se realizează în familie, apoi în grădiniță, prin învăţarea de către copil a primelor comportamente de tip relaţional şi interrelaţional. Chiar dacă aderă la regularitățile comportamentale, el preia modelele de conduită ale celor în preajma cărora se formează ca om. Cadrul optim de formare a unei personalități proprii, completă şi complexă, este la şcoală, mai ales prin intermediul educaţiei complementare. Activităţile educative bine echilibrate, bine motivate şi mai ales bine organizate au un rol important şi decisiv în evitarea situațiilor extreme, cum ar fi: neîncredere, ură, tensiuni sociale, violenţă, infracţiuni etc.

Datorită varietății mari a factorilor sociali, precum şi diversitatea extremă conținuturilor mediului, a formelor şi mijloacelor în care se prezintă aceștia, a făcut necesară o operaționalizare a conceptului de mediu. Această operaționalizare a mediului social, în calitate de mediu cultural, este realizată cu ajutorul unui concept nou, denumit nişă de dezvoltare. Termenul se referă la „totalitatea elementelor cu care un copil intră în relație la o vârstă dată” (Luminița Iacob, 1999, pag.28), iar structura unei nișe de dezvoltare rezultă din interacțiunea următoarelor patru elemente socio-culturale de bază: obiectele şi locurile cu care copilul intră în contact, răspunsurile şi reacțiile pe care mediul social- cultural le are faţă de copil, cerinţele adultului, adecvate vârstei copilului, activitățile impuse, propuse şi acceptate de copil.