Cunoscându-se şi demonstrându-se care sunt consecinţele adoptării unui anumit stil parental se poate interveni în vederea formării şi chiar a educării părinţilor pentru optimizarea relaţiei părinte-copil, promovându-se ideea unui stil parental adecvat, precum şi cea a ameliorării efectelor practicării unui stil parental nepotrivit.
Literatura de specialitate este foarte bogată în ceea ce priveşte oferirea de informaţii despre dezvoltarea psihică umană, educaţia familială şi vârsta preşcolară. Astfel, educaţia familială constituie o formă specifică a educaţiei, ca factor funadamental al dezvoltării psihice, se exercită în mediul familial, mediul însuşi reprezentând, de asemenea, un alt factor fundamental al devenirii psihice. Vârsta preşcolară este o perioadă în care primele influenţe educative sunt cele familiale, urmând ca acestea să fie dublate de cele ale mediului grădiniţei.

„Dacă trăiesc în critică şi cicăleală, copiii învaţă să condamne.
Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învaţă să fie agresivi.
Dacă trăiesc în teamă, copiii învaţă să fie anxioşi.
Dacă trăiesc înconjuraţi de milă, copiii învaţă autocompătimirea.
Dacă trăiesc înconjuraţi de ridicol, copiii învaţă să fie timizi.
Dacă trăiesc în gelozie, copiii învaţă să simtă invidia.
Dacă trăiesc în ruşine, copiii învaţă să se simtă vinovaţi.
Daca trăiesc în încurajare, copiii învaţă să fie încrezători.
Dacă trăiesc în toleranţă, copiii învaţă răbdarea.
Dacă trăiesc în laudă, copiii învaţă preţuirea.
Dacă trăiesc în acceptare, copiii învaţă să iubească.
Dacă trăiesc în aprobare, copiii învaţă să se placă pe sine.
Dacă trăiesc înconjuraţi de recunoaştere, copiii învaţă că este bine să ai un ţel.
Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi, copiii învaţă generozitatea.
Dacă trăiesc în onestitate, copiii învaţă respectul pentru adevăr.
Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învaţă să fie drepţi.
Dacă trăiesc în bunăvoinţă şi consideraţie, învaţă respectul.
Dacă trăiesc în siguranţă, copiii învaţă să aibă încredere în ei şi în ceilalţi.
Dacă trăiesc în prietenie, copiii învaţă că e plăcut să trăieşti pe lume.”
(„Cum se formeză copiii noştri”- Dorothy Law Nolte)

Se poate spune că stilul educativ parental determină diferenţieri la nivelul comportamentului social-afectiv al preşcolarilor mari. Cu alte cuvinte, maniera în care părintele se raportează la propriul copil în educaţia pe care i-o oferă acestuia, îşi pune amprenta asupra modului în care copilul se integrează în colectivul de covârstnici, relaţionează cu aceştia, respectă regulile jocurilor la care participă, are iniţiativă, spirit organizatoric, este activ în comunicarea cu colegii şi educatoarea, mainifestă spirit organizatoric. Mai mult, îşi manifestă adecvat trăirile afective în funcţie de situaţiile la care ia parte.

Comportamentul social-afectiv depinde într-o foarte mare măsură de stabilirea unor relaţii juste între membrii familiei. Modul în care fiecare părinte se raporteză la propriul copil în educaţia pe care i-o oferă, este influenţat de educaţia primită la rândul lui ca adult, de nivelul educaţional, valorile, atitudinile şi concepţia despre lume şi viaţă ale acestuia. Părinţii încep să îşi pună întrebări în legătură cu eficienţa metodelor educative adoptate atunci când întâmpină probleme cu copiii.

Ar fi absurd ca iubirea părintească să fie negată. Fiecare părinte se străduieşte să facă multe pentru copil, să îi arate dragostea pe care i-o poartă. Se întâmplă uneori ca unii părinţi să manifeste o dragoste excesivă, sufocantă, scutindu-l pe copil de orice efort. Îi sunt satisfăcute toate capriciile, nu i se impun reguli, primeşte totul după cum vrea, fără să i se ceară nimic în schimb. Experienţa arată că acolo unde copiii sunt scutiţi de orice fel de responsabilităţi şi eforturi, specifice nivelului lor de vârstă, aceştia devin egoişti, ajungând chiar să nu ofere ajutor propriilor părinţi. În plus, nefiind deprinşi cu respectarea anumitor reguli, nu s-ar putea integra în grupuri, având pretenţia ca totul să se desfăşoare după cum doresc ei. Întrucât realitatea este alta, dacă nu sunt dispuşi să se schimbe, cu greu s-ar putea integra în grupurile sociale, întâmpinând dificultăţi de adaptare. În acord cu tema prezentă, neintegrându-se în grupul de copii, adaptarea la mediul şcolar ar fi îngreunată, copilul fiind obligat să depună eforturi suplimentare pentru a face faţă cerinţelor şcolii.

Modelul relaţional oferit de familie poate constitui un factor inhibitor pentru dezvoltarea comportamentului social-afectiv al copilului, atunci când acesta este unul autoritar. Efectele stilului autoritar nu întârzie să apară, copilul devenind fie introvertit, timid, cu stimă de sine scăzută, fie agresiv, comportându-se aşa cum a văzut. Copiii ai căror părinţi au adoptat un stil autoritar se deosebesc clar de celelalte grupuri, fie ele cele ale căror părinţi sunt permisivi.

Startul unei dezvoltări armonioase este dat de părinţi, dezvoltarea ulterioară a preşcolarului fiind influenţată de bazele puse în familie. Este important să se acționeze asupra stilului de interacțiune din familie. Pentru ca părinții să nu ofere în mod inconștient modele comportamentale inadecvate, au nevoie de o clarificare exhaustivă.

Inconsecvența din viața de zi cu zi a copilului ca de exemplu mesele neregulate sau insuficiente, prea puțin somn, reacții inconsistente ale mediului sau insuficientă atenție din partea părinților pe motivul preocupării față de profesie facilitează comportamentul inadecvat. Etapele consilierii parentale prezentate pot fi utilizate în activități de prevenție. Lipsa unui program de somn determină neliniște și agitație, copiii fiind considerați deranjanți și agresivi, în consecință pedepsiți. Pedepsele percepute de copil ca fiind nedrepte declanșează un comportament agresiv direct. Neliniștea este accentuată de vizionarea în exces a programelor de televizor. Copiii preferă filme polițiste și de groază. Neliniștea declanșată de aceste filme se manifestă prin hiperactivitate și teama de a nu fi atacat, efectul pe termen lung este predispoziția de a reacționa agresiv. Majoritatea copiilor nu pot evalua caracterul real al conținuturilor vizionate, iar lipsa unei discuții cu părinții pe marginea lor duc la apariția unor efecte negative.

Prevenția începe de la elemente aparent nesemnificative – inclusiv alegerea materialelor de joc ale copilului. Jocurile de tip concurs nu sunt adecvate pentru că nu permit relaxarea motorie. Jocurile care nu implică concurența sunt mult mai adecvate pentru astfel de copii.

Este nevoie de receptivitate şi bunăvoinţă din partea părinţilor, conştientizarea faptului că modelul oferit şi educaţia exercitată influenţează enorm dezvoltarea ulterioară a copilului, contribuind la succesul său în viaţă, ca OM.

Referințe bibliografice

BOROŞ, M. (1992). Părinţi şi copii. Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti.
MITROFAN, I.; MITROFAN, N. (1991). Familia de la A la…Z. Editura Ştiinţifică. Bucureşti.
NOLTE, D.L.; HARRIS, R. (2001). Cum se formează copiii noştri. Editura Humanitas. Bucureşti.
VRĂŞMAŞ, E. (2000). Consilierea şi educaţia părinţilor. Editura Aramis. Bucureşti.