O apariţie încă de foarte mare actualitate, deşi publicată în 2015, lucrarea autoarei Lucy Jo Palladino este un volum de referinţă în contextul problematicii accesului la ecrane de la vârste din ce în ce mai fragede. Autoarea este psiholog cu 35 de ani de experienţă, specializată în domeniul atenţiei, cercetând domeniul dezvoltării copiilor şi media digitală.

Încă din primele pagini, autoarea menţionează un experiment foarte interesant, datând din anii 1960, făcut de Psihologul Walter Mischel, numit „Experimentul bezelei”. Copiilor de 4 ani li se oferea recompensă o bezea, la început şi li se promitea şi o a doua bezea dacă puteau aştepta un sfert de oră fără să se atingă de prima bezea.

Cei care au putut aştepta un sfert de oră (circa 30% din eşantionul pentru acest studiu) au fost monitorizaţi ulterior, până la vârsta de 40 ani. Concluzia studiului: s-a putut anticipa succesul viitor, cu o precizie mai mare decât în cazul oricărei alte modalităţi de evaluare, în funcţie de disponibilitatea lor de aşteptare în cadrul experimentului de la vârsta de 4 ani.

O altă menţiune importantă este întâlnirea anuală a designerilor de produse media interactive, din New Jersey, care ulterior a devenit populară la nivelul mai multor state americane, ţinându-se de mai multe ori pe an, un eveniment numit „Dust or Magic” / „Praf sau Magie”, dezbătându-se aplicaţiile care merită promovate sau cele care nu mai sunt de actualitate, fiind de notorietate denumirea iPad-urilor, în cadrul acestor întâlniri, ca „zornăitoare pe steroiozi” pentru copiii de vârste mici. Dar totul este echilibrat ulterior prin prezentarea tehnicilor de control şi autocontrol pe care autoarea le propune pentru o relaţie armonioasă părinte-copil, modele de parenting modern cu aplicabilitate imediată şi verificată.

Citând-o pe Nancy Carlsson-Paige (o expertă în dezvoltarea copilului), autoarea ne transmite că, pentru „activarea şi dezvoltarea conexiunilor şi a circuitelor neuronale, copiii au nevoie să se joace şi să manipuleze şi obiecte sau materiale fizice, precum cuburile, plastilina, materialele de construcţie, nisipul sau apa – cu care se pot juca în mod creativ şi profund”.

Tot Palladino aduce în discuţie şi „rolul ponderii atenţionale”, ce depinde de trei factori: „proprietăţile inerente ale stimulului, intensitatea atenţiei voluntare şi importanţa acordată obiectivului”.

Elementele teoretice sunt ulterior aplicate şi conceptelor de aplicaţii şi jocuri, cu referire la mai multe strategii pe care acestea le exploatează, şi anume: „victoriile intermitente, surprizele, acţiunile în ritm alert, elementele grafice surprinzătoare, muzica antrenantă”, toate menite să menţină un nivel ridicat de dopamină – care să inunde circuitele neuronale asociate cu recompensa.

Un alt concept vehiculat în lucrare şi preluat ulterior de alte studii este acela de trăsături Edison, cele care i-ar ajuta pe copiii nonconformişti să înveţe să respecte reguli şi să-şi consolideze atenţia voluntară, fără să-şi piardă din creativitate şi spontaneitate, fiind veritabili posesori ai gândirii de tip divergent.

Tot în această direcţie se menţionează şi un articol National Geographic, detaliat, conform cărora copiii cu ADHD sunt consideraţi „vânători într-o lume de agricultori”, fiind posesorii „genei exploratorilor”.

Lucrarea mai face referire şi la conceptul modern de „neuroni-oglindă” care se activează „când se efectuează o acţiune şi se observă aceeaşi acţiune efectuată de altcineva”, acest tip de neuroni declanşând efectul reciproc de „activitate rezonantă”. Acest concept explică entuziasmul microbiştilor ori de câte ori echipa favorită înscrie un gol – „dumneavoastră înşivă nu aţi dat niciun gol, dar echipa cu care vă identificaţi a făcut-o, aşa că vă entuzismaţi.” La fel se explică şi imitarea limbajului corporal al altcuiva, prin utilizarea neuronilor-oglindă.

Tot o idee inovatoare este şi aceea a „bicicletelor de dopamină”. Autoarea explică acest concept: „Copiii nu sunt ca nişte pagini goale. Ei se nasc cu predispoziţii genetice datorită cărora sunt mai talentaţi la anumite activităţi decât la altele. Aceste activităţi devin „biciclete de dopamină” – deoarece vor avea mai mult succes la activitităţile care li se potrivesc, acestea le vor plăcea mai mult şi le vor efectua mai frecvent, iar pentru că le plac mai mult şi le efectuează mai frecvent, vor continua să aibă succes la ele.”

Nu sunt mai puţin importante obiectivele pe care autoarea le asociază jocurilor video: „sunt bine definite, măsurabile, gradate, susţinute prin feedback, limitate în timp, sunt realizabile, sigure din punct de vedere emoţional, active, oferă recompense şi nu sunt plictisitoare.”

În această lucrare de interes atât pentru părinţi, cât şi pentru cadre didactice sau terapeuţi implicaţi în terapiile elevilor cu cerinţe educaţionale speciale, autoarea propune mai multe tipuri de strategii menite să îi ajute pe copii, părinţi şi cadre didactice deopotrivă să facă faţă unei lumi contemporane asaltate de tehnologie, prin exersarea atât a controlului, cât şi a autocontrolului.

Bibliografie
Lucy Jo Palladino – Copiii în epoca dependenţei de tehnologie. Noile dispozitive digitale şi riscurile utilizării lor excesive, Ed. Polirom, 2015