Articolul explorează dilema profundă cu care se confruntă profesorul de limba și literatura română în procesul de evaluare: echilibrul dintre rigoarea impusă de baremul oficial de corectare și dimensiunea afectivă, empatică a actului de apreciere. Într-un context educațional caracterizat prin standardizare și presiune instituțională, evaluarea rămâne un act uman, impregnat de subiectivitate, valori personale și judecăți nuanțate. Lucrarea argumentează că adevărata competență evaluativă constă nu în eliminarea subiectivității, ci în gestionarea conștientă și echilibrată a acesteia, în spiritul unei evaluări formative, echitabile și profund umane.

Cuvinte-cheie: evaluare, obiectivitate, subiectivitate, empatie, barem, profesor evaluator

În sistemul educațional contemporan, evaluarea reprezintă nu doar un instrument de măsurare a performanței, ci și o formă de comunicare pedagogică și o expresie a relației dintre profesor și elev. Din această perspectivă, profesorul de limba și literatura română deține o poziție aparte: el este chemat să aprecieze nu doar cunoștințe, ci și sensibilități, nu doar corectitudinea formală, ci și creativitatea și profunzimea gândirii. Evaluarea la această disciplină se desfășoară adesea în tensiunea dintre două exigențe aparent opuse: obiectivitatea impusă de baremul de corectare și subiectivitatea inevitabilă a judecății estetice și interpretative. În mod special, Evaluarea națională, prin caracterul ei standardizat, accentuează nevoia de uniformitate, în timp ce realitatea actului didactic solicită empatie, nuanță și înțelegere a diversității cognitive și expresive a elevilor.

1. Rigoarea baremului – instrument al echității educaționale

Baremul de corectare este expresia formalizată a efortului sistemului educațional de a asigura obiectivitate și justiție. În teorie, el are rolul de a elimina diferențele de interpretare și de a garanta egalitatea de șanse între toți elevii, indiferent de contextul socio-economic, școala de proveniență sau stilul evaluatorului. Obiectivitatea implică raportarea exclusivă la criterii clare, verificabile și măsurabile. În acest sens, baremul devine un „contract” profesional între evaluator și instituția educațională, impunând o rigoare metodologică ce previne arbitrarul. Totuși, aplicarea strictă a baremului ridică o întrebare esențială: poate fi actul interpretării unui text literar complet obiectivat?

Dincolo de criterii, fiecare lucrare scrisă conține o dimensiune individuală — o voce, o intenție, o sensibilitate. Profesorul care evaluează un text literar se află astfel în postura unui hermeneut, nu doar a unui tehnician al punctajelor.

2. Subiectivitatea – expresie a dimensiunii umane a evaluării

În contextul disciplinelor umaniste, subiectivitatea nu este doar inevitabilă, ci și indispensabilă. A evalua o compunere, o analiză literară sau o argumentare înseamnă a recunoaște în răspunsul elevului o formă de gândire personală. Aceasta presupune aprecierea nu doar a corectitudinii formale, ci și a autenticității exprimării, a creativității și a sensibilității estetice. Profesorul care evaluează devine astfel un „cititor calificat”, dar și un formator de sensuri. Subiectivitatea intervine în modul în care acesta interpretează tonul, stilul, profunzimea ideilor sau coerența logică a textului. A corecta „cu sufletul” nu înseamnă a renunța la exigență, ci a introduce în procesul evaluativ o dimensiune de umanitate, prin care profesorul recunoaște și valorizează efortul elevului ca expresie a unei evoluții personale.

3. Echilibrul între normă și empatie – o competență profesională

Dilema profesorului evaluator nu este dacă să fie obiectiv sau subiectiv, ci cum să integreze echilibrat cele două dimensiuni. O evaluare exclusiv normativă riscă să devină rece, mecanică și demotivantă, în timp ce o evaluare excesiv empatică poate genera inechitate și pierderea credibilității. Competența evaluatorului constă în gestionarea reflexivă a propriei subiectivități, prin raportare constantă la barem, dar și printr-o atitudine empatică față de procesul de învățare. În acest sens, formarea profesională continuă joacă un rol decisiv: exercițiile de calibrare, sesiunile de corectare în echipă și reflecția pedagogică asupra deciziilor evaluative contribuie la dezvoltarea discernământului profesional. Profesorul care reușește să combine rigoarea metodologică cu sensibilitatea umană oferă elevului o evaluare autentică, formativă și motivantă.

4. Formarea continuă și etica evaluatorului

Etica evaluării presupune nu doar onestitate și responsabilitate, ci și conștiința limitelor propriei perspective. Profesorul evaluator are datoria de a reflecta critic asupra propriilor decizii, de a-și calibra constant criteriile și de a accepta diversitatea expresiilor intelectuale și stilistice ale elevilor. Formarea continuă devine astfel o necesitate profesională și morală. Ea nu are doar scopul de a uniformiza practica evaluării, ci și de a cultiva empatia, flexibilitatea cognitivă și respectul față de alteritate.

Concluzii

Evaluarea la limba și literatura română este, mai mult decât oricare altă formă de apreciere școlară, o experiență complexă, care îmbină rațiunea și afectivitatea, norma și libertatea. Profesorul se află permanent între rigoarea baremului, care garantează echitatea, și nevoia de a corecta cu sufletul, care garantează umanitatea. Adevărata competență evaluativă constă în echilibru, în capacitatea de a aplica criteriile cu rigoare, dar și de a interpreta cu sensibilitate. O evaluare conștientă, echilibrată și empatică nu doar măsoară performanța, ci o formează, transformând procesul educațional într-o experiență de creștere comună — pentru elev și profesor deopotrivă.

Bibliografie
1. Cerghit, I. (2002). Metode de învățământ. București: Editura Didactică și Pedagogică.
2. Neacșu, I. (2017). Teoria și practica evaluării educaționale. București: Editura Universitară.
3. Vlăsceanu, L. (coord.) (2002). Evaluarea în educație și societate. Iași: Editura Polirom.
4. Pânișoară, I.-O. (2019). Comunicarea eficientă. București: Polirom.