„Cei care educă copiii sunt demni de mai multă onoare decât cei care le dau viață; de aceea, pe lângă viață, dăruiți copiilor și arta de a trăi bine, educându-i.” Prin intermediul acestui citat, Aristotel evidențiază importanța educației și impactul pe care cadrul didactic îl are asupra parcursului educativ al copilului. Chiar dacă în familie, care reprezintă primul mediu în care se constituie fundamentele educației și se pun bazele formării viitorului adult, școala și mai ales cadrul didactic definitivează și conturează personalitatea acestuia, în raport cu educația. Cu alte cuvinte, așa cum afirmă Aristotel, „cei care educă copiii sunt demni de mai multă onoare”, întrucât procesul și actul educațional, exercitat de aceștia, presupune un ansamblu de acțiuni și influențe desfășurate continuu, sistematic și unitar, antrenând o serie de resurse: temporale, motivaționale, emoționale,  care mijlocesc educarea copilului și orientarea acestuia către un ideal. Alături de bagajul informațional, prin intermediul școlii, copilul dobândește instrumentele necesare adaptării în noi situații, competențe de comunicare, de socializare, consolidându-și capacitatea de relaționare.

De multe ori, cadrul didactic prin conduita sa constituie un exemplu pentru copil prin tot ceea ce exprimă, acesta învățând prin imitare. De aceea, cheia succesului educației copilului o deține, de cele mai multe ori, cadrul didactic, deoarece acesta posedă atributele necesare reușitei elevului, având ca scop principal schimbarea calitativă a unor vieți, motiv pentru care este demn de „de mai multă onoare, decât cei care le dau viață”.

Părinții dețin, de asemenea, un rol primordial în educația copilului lor, însă nu toți acordă atenția și disponibilitatea cuvenită acestui act. Sunt părinți care se preocupă de viitorul copiilor, conștientizând importanța școlii în viața acestora, îi motivează și le suscită interesul pentru educație, dar în egală măsură aportul lor în acest act este consistent și fundamental, „primele cărămizi” ale educației fiind puse în familie, prin faptul că acesta își însușește valori, norme, principii, modele de comportament, care, prin sprijinul școlii sunt desăvârșite. Problema care intervine în această privință o reprezintă, în unele cazuri, dezacordul dintre educația primită acasă, de la părinți, și cea dobândită la școală, de la profesori. Este esențial să existe un acord, o întrepătrundere și un echilibru la nivel valoric, comportamental și atitudinal între cele două entități: școală și familie, astfel încât copilul să asimileze doar experiențe, cunoștințe, capacități și competențe utile dezvoltării și devenirii sale ulterioare. Astfel, părintele prin natura sa, alături de iubirea și grija necondiționată ar trebui să îi sădească o educație aleasă copilului, întrucât ,,arta de a trăi bine” poate fi oferită doar prin intermediul educației, care reprezintă un izvor nesecat de resurse și experiențe, în cadrul căreia chiar și un eșec devine un generator de progres.

„Rădăcinile educației sunt amare, dar fructul este dulce.” – Aristotel

Citatul dat ilustrează frumusețea și complexitatea educației. Aristotel expune prin intermediul acestuia două aspecte esențiale: munca și rezultatul ei, respectiv educația și succesul. Este știut faptul că fiecare succes înregistrat de o persoană presupune un efort constant, dar și faptul că acest efort, la rândul său, reclamă sacrificiu și perseverență.

În egală măsură, educația se realizează printr-o succesiune de acțiuni, care solicită implicarea activă a copilului și antrenează capacitățile, voința, memoria, imaginația, gândirea, abilitățile și aptitudinile sale, valorificând și dezvoltând potențialul său.  Intrând  în grădiniță și mai apoi în școală, copilul are o serie de responsabilități, ce cresc odată cu parcurgerea unor cicluri de învățare, acesta dobândind cunoștințe și informații noi, care contribuie la evoluția sa din punct de vedere intelectual și socio-emoțional. Alături de acestea, copilul își însușește comportamente, valori, învață să se supună normelor sociale și să le respecte, urmând să își contureze un ideal, în atingerea căruia va parcurge etape semnificative.

Rădăcinile amare ale educației reprezintă munca, efortul, timpul suplimentar acordat procesului de înțelegere, trăirile contradictorii resimțite uneori, încercarea de a-și consolida achizițiile și de a face performanță, cu alte cuvinte, aceste rădăcini amare ale educației desemnează drumul anevoios al cunoașterii (generator de experiențe de învățare), care de cele mai multe ori solicită resurse și sacrificiu.

Cel de-al doilea aspect, pe care acest citat îl reflectă, este reprezentat de rezultatul muncii, numit de Aristotel „fructul”. Odată parcurse toate etapele necesare în conturarea și atingerea idealului, bucuria este cu atât mai mare, iar roadele muncii sunt cu adevărat dulci. Educația este acțiunea care nu se oprește niciodată, este cea care te poartă pe culmile succesului, al cărei parcurs nu este ușor, dar merită urmat, iar toate aceste lucruri devin certitudini, în momentul în care guști din fructul dulce al acesteia, din esența sa.

Astfel, educația poate fi asemănată cu un pom roditor care, odată cu trecerea timpului,  înflorește (copilul crește, se dezvoltă bio-psiho-social pe parcursul actului educațional), iar apoi dă roade (inserția socio-profesională și realizarea scopului propus).