Pentru a exprima ceea ce gândeşte, pentru a-şi exprima nevoile, preferinţele, ideile, omul utilizează un sistem de semne şi simboluri, coduri designative ce compun limba şi limbajul. Fiind o formă de activitate specific umană, aceasta constă în folosirea limbii învăţate pe baza experienţei, acţiunilor, interacţiunii cu cei din jur şi prin intermediul imitaţiei. Limba este principala modalitate prin care membrii unei comunităţi îşi împărtăşesc gânduri, idei, experienţe. După Mihai Golu, este constituită dintr-o mulţime de elemente ca: repertoriul de combinaţii:cod designativ (vocabularul), alfabetul (literele care formează combinaţiile cod sau cuvintele) și regulile gramaticale (care definesc modul de combinare, punere în corespondenţă şi de utilizare a elementelor vocabularului). „Din punct de vedere ontogenetic, limba precede limbajul, ea reprezentându-se individului ca o realitate obiectivă, pe care el trebuie s-o cunoască şi s-o asimileze pentru a putea intra în relaţie adecvată de comunicare cu semenii” (Golu, 2005, p. 493).  Limbajul este un  instrument activ de comunicare, un ansamblu de semne, simboluri specifice unei limbi, unui domeniu (matematică, chimie, fizică etc)  pe care persoanele îl folosesc pentru a se face înţelese.

Ȋn „Psihologia copilului preşcolar”, Chircev & Roşca prezintă amanunţit formarea şi evoluţia limbajului precum şi dezvoltarea capacităţii de a comunica a copilului. Se subliniază faptul că, fiind un proces specific uman, comunicarea nu se poate realiza fără limbaj, fără însuşirea modalităţilor de codare/decodare a mesajelor- limbă, dialect, cuvinte, semne, simboluri. Încă din antepreşcolaritate, copilul îşi însuşeşte modalităţi, forme de transmitere a propriilor nevoi, trebuinţe, iar limbajul folosit este contextual, situaţional, bazat pe experienţa concretă dintr-un anumit moment şi pe reproducere  prin imitaţie. Limbajul copilului până la vârsta de trei ani este caracterizat de particularităţile culturale, comunicaţionale ale famililei, ale membrilor cu care interacţionează în spaţiul casei, ale mediului în care copilul trăieşte. Copilul îşi însuşeşte treptat limba celor în mijlocul cărora trăieşte şi foloseşte limbajul pe care îl învaţă pe măsură ce interacţionează cu persoane din imediata apropiere. Prin intermediul limbajului, copilul are posibilitatea de a-şi îmbogăţi cunoaşterea atât pe baza experienţei proprii, directe, cât şi prin asimilarea experienţei sociale specifică unei culturi, a unei societăţi la un moment dat în evoluţia istorică. Limbajul are o funcţie foarte importantă şi în procesul de cunoaştere a lumii pentru că îi dă posibilitatea omului să treacă de la senzaţii, percepţii, reprezentări (treapta senzorială cunoaşterii), la gândirea logica, abstractă, care are la bază noţiuni, judecăţi, raţionamente (treapta raţională a cunoaşterii).  O persoană îşi exprimă  gândurile (intern sau extern) prin limbaj. Acestea nu pot prinde formă şi contur fără limbaj,  fără utilizare semnelor şi simbolurilor designative, iar „ ideile nu există rupte de limbă” după cum spune Karl Marx.

Procesul prin care copilul îşi însuşeşte limba pe care o vorbesc cei din jur este un proces deosebit de complex, potenţialul individului de a învăţa prin interacţiune şi imitaţie fiind unul nativ, însă mediul stimulativ oferă premise favorabile pentru o dezvoltarea armonioasă, calitativă; când copilul creşte într-un mediu în care  comunicarea este deficitară, săracă atunci pot să apară întârzieri în dezvoltarea limbajului. Aparatul fonator al copilului trebuie exersat şi „pus la treabă”, stimulat constant  pentru a se dezvolta şi pentru a se perfecţiona în emiterea sunetelor, construirea de cuvinte, propoziţii.   Se pot delimita mai multe etape în dezvoltarea limbajului, iar acestea vor fi sintetizate în ceea ce urmează (Chircev & Roşca, 1965).

1. Dezvoltarea limbajului până la vârsta preşcolară  începe încă din momentul naşterii, nou-născutul emiţând sunete, scâncete, ţipete pentru a semnaliza o nevoie – somn, foame, sete, o stare negativă etc. Reacţiile vocale a copilului nou- născut au un caracter reflex, dar au capacitatea de a transpune un mesaj ce va fi decodificat de mamă sau alte persoane responsabile de îngrijirea acestuia. Tot acum copilul începe să manifeste atenţie la sunetele din jurul lui. De exemplu, când în imediata apropiere se produc sunete mai puternice- voce ridicată, onomatopee, bătăi din palme, copilul se opreşte din agitaţia motorie sau din plâns.  Este bine-cunoscut faptul că încă din viaţa intrauterina se creează o legătură între mamă şi copil, acesta recunoscându-i vocea încă din această perioadă, după naştere se liniștește la auzul vocii mamei.

Gânguritul, este prima formă de manifestare a limbajului verbal articulat, începe să se manifeste în preajma vârstei de 2 luni  şi este format din sunete, mai întâi vocale, apoi consoane. Această etapă este foarte importantă pentru dezvoltarea funcţiei auditive şi a aparatului articulator -prin sunete, ţipete, gângurit pentru că pregăteşte terenul achiziţiilor ulterioare în plan verbal. Mai mult decât atât, prin comportamentul imitativ, copilul începe să lege sunetele în silabe (ta-ta, la-la, pa-pa,ma-ma, va-va). Repetarea acestora de către copil  este cu atât mai frecventă cu cât acestea sunt folosite în spaţiul imediat al lui  şi cu cât i se oferă un feedback pozitiv- adultul îl aplaudă sau uneori chiar repetă ceea ce spune copilul. Chiar şi această repetiţie este foarte atractivă pentru copil deoarece are un anumit ritm şi muzicalitate. De menţionat însă că, silabele, scurtele  cuvinte (ta-ta, pa-pa) sunt lipsite de semnificaţie. Ȋn a doua jumătate a primului an de viaţă copilul începe asocieze prin auz, cuvinte/ denumiri cu obiectele pe care le desemnează.

De aceea, după a zecea luna, către începutul primului an de viaţă apar primele cuvinte cu semnificaţie, pentru mâncare spune „papa”, sau pentru somn „na-ni”. Pentru a începe să identifice corect obiecte, persoane desemnate prin cuvinte,  este foarte util ca adultul să indice direcţia sau sa-i solicite copiluilui să indice direcţia către care este persoana/ obiectul. Legarea obiectului de cuvânt şi forma lui sonoră este esenţială pentruca acesta să perceapă mediul înconjurător. Adultul are o sarcină foarte importantă – aceea de a-i stimula copilului curiozitatea, de a-l determina să acţioneze, să indice, sa aducă obiecte (Unde e pisica? Unde e mama?) chiar de a-l solicita să vebalizeze, să repete silabe, sa-i cânte etc. De menţionat faptul că, limbajul pasiv se dezvoltă mai rapid decât cel activ, la un an copilul putând ponunţa câteva cuvinte scurte. Asta nu înseamna că sunt singurele pe care le cunoşte. El înţelege şi poate indica multe obiecte ale căror denumiri le aude în jur, dar nu le foloseşte încă. Vocabularul copilului în perioda antepreşcolară cunoaşte o evoluţie rapidă, de la 1 an când spune câteva cuvinte abia inteligibile, la 2 ani, când are în vocabular în jur de 400-500 de cuvinte, iar până la 3 ani copilul foloseşte deja în limbajul activ în jur de 1000 de cuvinte. Dacă în primele faze de exprimare verbală, cuvintele desemnează obiecte, lucruri, persoane cu care copilul vine frecvent în contact şi care exprimă mai degrabă necesități (mama- papa, tata- apa etc), pe măsură ce copilul înaintează în vârstă (2-3 ani), tot mai mult asupra dezvoltării limbajului şi a sferei de cunoaştere îşi pun amprenta activitatea şi comunicarea din mediul înconjurător, acţiunile şi infuenţele persoanelor cu care locuieşte copilul, limbajul celor cu care este zilnic în contact, experienţele senzoriale, perceptive şi acţionale ale acestuia. Jean Piaget a făcut comparaţie între comportamentele vebale şi cele senzorio- motorii afimând: „ cele din urmă sunt obligate să urmeze evenimentele fără a depăși viteza de acțiune, …primele, grație relatării și evocării de tot felul, pot introduce legături cu o rapiditate mult superioară.” (Piaget, J. 2004, p.88).

Se constată o evoluţie cantitativă, dar şi calitativă în jurul vârstei de 3 ani (sfârşitul perioadei antepreşcolare). De acum copilul manifesta interes şi  plăcere de a asculta poveşti, basme, întâmpări care-i incită imaginaţia. Treptat, limbajul situaţional- contextual (ce exprimă situaţii, întâmplări desfăşurate în câmpul percepţiei sale) care avea întâietate în comunicarea copilului, face loc relatărilor din memorie şi imaginaţie, despre întâmplările, personajele din poveştile şi basmele ascultate. Chiar se constă tendinţa copilului de a introduce elemente de fabulaţie, inventate, născocite despre acţiunile personejelor sau ordinea evenimentelor care nu sunt reţinute cu claritate de copil. Din punct de vedere gramatical, morfologic, limbajul copilului depinde de nivelul imprimat de mediul în care creşte în primii ani de viaţă. Acum copilul este capabil să se proiecteze pe sine în viitor, să exprime dorinţe sau să relateze ceea ce doreşte să facă. Acest aspect al limbajului, prin care copilul este capabil să se detaşeze de caracterul  contextual, de acţiune nemijlocită, situaţională,  se va accentua mai mult în perioada următoare când copilul va lua contact cu alt mediu, primul grup social diferit de familie în care intră şi anume- mediul preşcolar, grădiniţa.

2. Particularităţile şi dezvoltarea limbajului şi a comunicării la vârsa preşcolară. Aşa cum s-a prezentat în etapa anterioară, antepreşcolară, limbajul copilului până la trei ani este strâns legat de situaţia concretă în care  se realizează comunicarea, ţine de exprimarea nevoilor, de satisfacerea trebuinţelor imediate, de interacţiunea pe care o are copilul cu obiectele, persoanele din jur şi este puternic influenţată de caracteristicile mediului familial. Particularităţile limbajului la această vârstă sunt dependente şi influenţate de relaţia copilului cu membrii familiei, de măsura în care mediul familial a stimulat comunicarea şi limbajul, de modelele pe care copilul le-a avut în jurul său şi de experienţele pe care le-a trăit. Sociologul Basil Bernstein a constatat că, în cazul  copiilor ce trăiesc într-un mod lingvistic sărac, competențele și performanțele sunt reduse. Aşa cum susţin teoriile devenirii umane, atât mediul, ereditatea cât şi educaţia contribuie la dezvoltarea şi evoluţia copilului. De aceea, atât părinţii, familia cât şi educatorii au responsabilitatea modului în care modelează tinerele generaţii.

La intrarea copilului  în mediul preşcolar, odată cu lărgirea sferei de cunoaştere şi interacţiune cu persoane, spaţii, obiecte, situaţii noi, experienţe diferite, copilul accesează forme şi conţinuturi de comunicare mai ample şi mai variate. Etapa dezvoltării socio-culturale a preșcolarului se caracterizează prin  extensia  fondului de cuvinte cunoscute de copil (vocabularul pasiv). Aşa cum s-a precizat, la 3 ani, vocabularul copilului  are în jur de 1000 de cuvinte, pentru ca la 6/7 ani, numărul de cuvinte din vocabularul copilului să fie de 3500/4000 de cuvinte. Pe măsură ce copilul frecventează colectivitatea, apar noi cuvinte în limbajul lui, noi sintagme, noi moduri de exprimare. Preșcolarul, treptat, construiește propoziții mai lungi și mai complexe și se constată că un cuvânt nou însușit se implică în multe alte combinații. Prin puterea imitaţiei şi a influenţei pe care o au experienţele trăite de-a lungul zilei, copilul este capabil să reproducă verbal situaţii, scene de la gradiniţă: în jocurile lui, o imită pe educatoare când organizează un joc, o activitate, se joacă „de-a grădiniţa” folosind expresii auzite la ceilalţi copii şi la educatoare. O evoluţie  a limbajului este vizibilă  prin relatările pe care le face copilul, povesteşte scene, întâmplări, descrie activităţile pe care le-a desfăşurat la gradiniţă, jocurile în care a fost implicat, diverse situaţii care i-au atras atenţia, uneori în ordine cronologică. Este foarte important ca adultul (educatoarea, părintele) să alimenteze cu întrebări relatările copilului pentru a-i stimula limbajul, dar şi capacitatea de reproduce din memorie întâmplări pe care le-a trăit. Astfel, părintele va cunoşte starea lui emoţională, cum o percepe pe educatoare,  modul în care se raportează la ceilalţi, care sunt activităţile lui preferate etc. De cele mai multe ori, din jocurile de rol pe care copilul şi le organizează singur, descoperim ceea ce-l apasă, conflictele nerezolvate, întrebările referitoare la aspecte ce-l interesează sau îl intrigă. Ȋn jocul copilului, care se află în dialog cu un alt participant la joc ( real, imaginar sau substituit de vreo păpuşă) un fin observator ar avea ocazia să descopere lucruri pe care le gândeşte, persoane pe care le admiră, situaţii de care se teme, care îi provoacă anxietate etc. Se constată faptul că preşcolarul începe să folosească termeni, noţiuni care aparţin spaţiului grădiniţei, materiale, jucării pe care le foloseşte. Copilul poate acum să relateze în ordine cronologică anumite întâmplări, împrumută versuri ritmate din poveştile ascultate, poate descrie o activitate aşa cum a perceput-o el in momentul în care s-a întâmplat. Experienţa cognitivă este fixată prin limbaj, cunoştinţele sunt consolidate şi fixate. Copilul începe să se exprime corect gramatical, bazându-se pe capacitatea auditivă, chiar dacă nu cunoaşte regulile gramaticale ale limbii, aşa cum le va învăţa la şcoală. Este foarte importantă intervenţia adultului în comunicarea copilului, pentru a-i preciza forma corectă atunci când pronunţă incorect un cuvânt. Acest lucru – pronunţia defectuoasă – se  poate întâmpla din cauza dificultăţilor de emisie (în special a unor consoane sau a unor grupuri de sunete) sau din cauza neînţelegerii corecte, fie adultul vorbeşte repede, iar copilul preia    cuvântul aşa cum îl înţelege, fie sunetele sunt inversate în interiorul cuvântului când este emis.

Ȋn perioada aceasta este foarte vizibilă trecerea de la limbajul contextual, situaţional la cel abstract . Aceasta se observă în capacitatea copilului de a face desene, picturi, colaje, aplicaţii etc. La vârsta preşcolară apare  limbajul interior, fapt ce marchează un salt semnificativ în comunicare şi dezvoltare cognitivă. Copilul îşi organizează mental acţiunile, ceea ce va face în etapa următoare, îşi planifică răspunsurile, reacţiile, intervenţiile. Limbajul interior este un proces ce are loc între 3 ½ și 5 ½ ani. Preşcolarul, prin intermediul limbajului interior are posibilitatea de a-și planifica  activitățile întreprinse, de a- şi regla comportamente, de a se autoevalua, de a contura o imagine asupra propriei persoane în raport cu ceilalti, de a se cenzura, de a anticipa reacţii sau comportamente ale celor din jur, ca răspuns la comportamentul manifestat de el însuşi.   Prin limbajul interior apar primele semne ale moralităţii, ale conştientizării normelor acceptate/ neacceptate de mediul în care se află, începe să  acţioneze mai controlat, procesele inhibitorii şi reglatorii iau locul exhibiţiei şi a lipsei de control. Limbajul interior are o importanță deosebită în dezvoltarea intelectuală a copilului, fiind un mecanism fundamental al gândirii (Verza, E., 1981). Sub aspect psihologic este semnificativ faptul că, pentru copil, limbajul devine un instrument de exprimare și comunicare a impresiilor trăite, a reprezentărilor și emoțiilor, a dorințelor și intereselor sale. Pe lângă acţiune şi reacţie, ceea ce copilul face cunoscut exteriorului prin vorbire, este  o proiecţie a interiorului, a ceea ce simte, trăieşte sau gândeşte. Limbajul devine și un mijloc de dobândire a noilor cunoștințe. Întrebările numeroase pe care copilul le adresează adultului subliniază prezența intereselor cognitive primare, a elementelor gândirii cauzale, a curiozității epistemice, dorința nepotolită de a cunoaște și de a înțelege fenomenele din natură și societate.

Limbajul și gândirea au un rol însemnat în dezvoltarea și stimularea imaginației. Lucrul acesta se poate observa în felul în care copilul percepe și modifică basmele și povestirile. Copilul nu se menține într-o atitudine pasiv-receptivă când asupra imaginației sale acționează eroii și personajele din basme și povestiri. El ocupă poziție în interiorul povestirii alături de eroi și personaje, manifestând compasiune și adesea intervenind activ în desfășurarea evenimentelor.

Latura fonetică a limbajului cunoaşte o dezvoltare substanţială în această etapă de vârstă deoarece se dezvoltă aparatul fono-articulator, analizatorul verbo-motor şi auditiv (prin exersare şi dezvoltare anatomică). Dacă la intrarea în colectivitate, limbajul copilului cuprinde cuvinte utilizate şi auzite în sfera mediului familial, la grădiniţă această sferă se  extinde. Copilul intră într-un mediu în care se comunică foarte mult, în care are ocazia să- şi diversifice experienţele atât prin interacţiune cu cei de aceeaşi vârstă cât şi cu alţi adulţi care nu fac parte din familie. El învaţă aici să folosească diferite moduri de adresare (în funcţie de rolurile celor din jur cu care vine în contact), să folosească anumite formule, să-şi exprime nevoile, trebuinţele, ideile. Mulţi copiii însă au unele dificultăţi în emisie, pronunţie, sau stări emoţionale ce le pot limita comunicarea. Astfel ca, în cazul dificultăţilor de pronunţie,  pot exista omisiuni, substituiri, inversiuni de sunete. Într-un cuvânt unde sunt mai multe consoane alăturate una dintre ele nu se mai pronunță („chie” în loc de „scrie”), substituțiile sunt o altă situație specifică, ș și j înlocuite cu s și z („zoc” în loc de „joc”); s și z cu t și d („tanie” în loc de „sanie”; „dice” în loc de „zice”) ce și ci cu țe și ți, r cu l cu i, v ,u etc. Prin inversiuni se schimbă ordinea fonemelor în cuvinte („prentu” în loc de pentru ). Până la sfârșitul preșcolarității numărul lor scade; aproape toți copiii pronunță corect sunetele limbii române, își însușesc semnificația cuvintelor și fondul lexical. Însă, însușirea structurii gramaticale a limbii este o problemă importantă ce se extinde și pe perioada școlarității. În preșcolaritate se fixează timpul prezent al verbelor, crește capacitatea de generalizare a unor relații gramaticale. Cele mai multe reguli gramaticale sunt însuşite la această vârstă pe baza auzului, a atenţiei şi receptivităţii la ritm, accent, măsură. Pe măsură ce aude forme gramaticale corect folosite în julul său, atunci când va acorda greşit subiectul cu predicatul, fără să ştie însă  că despre asta este vorba, se va autocorecta, deoarece îşi dă seama că… nu sună bine. Tot pe baza muzicalităţii şi a funcţiei auditive, a receptivităţii copilului la dimensiunea sonoră a sunetelor, copiii învaţă cum să accentueze corect  un cuvânt, cum să-l pronunţe la plural sau cum să-l pronunţe în forma lui diminutivă.

O altă particularitate a limbajului o constituie defectele de vorbire. Cel mai des sunt întâlnite:  dislalia- pronunțarea defectuoasă a diferitelor sunete; rinolalia sau nazalizarea- alterarea vocii și a multor sunete; bâlbâiala- întreruperea cursului firesc al vorbirii prin repetarea unor sunete, silabe ori spasme. Corectarea acestor defecte de pronunție se realizează cu tratament logopedic. De asemenea, este necesar ca educatoarea să acorde o atenţie deosebită stimulării şi creării de situaţii în care toţi copiii grupei să comunice ceea ce simt, să se exprime fără rezerve, să le acorde ajutor atunci când întâmpină dificultăţi, să le întărească încrederea sine, săîi ajute în formarea unei imagini pozitive faţă de propria persoană, să construiască în jurul lor un climat comunicaţional optim pentru dezvoltare şi evoluţie.

Memorarea este un alt aspect deosebit de important al preșcolarului care, datorită vorbirii, capătă caracteristici psiho-sociale importante. „Gândirea și limbajul preșcolarului sunt stimulate de realitate, de povești, de memoria proprie. Acesta prin relaționarea cu adulții și ceilalți copii își formează capacitatea de a întipări, păstra, reactualiza experiența de viață” (Golu, P. 1997).  Formele memoriei se dezvoltă în acelaşi ritm  cu formarea primelor reflexe condiționate.  Memoria preșcolarului se caracterizează de  spontaneitate, datorită dezvoltării limbajului interior. Se dezvoltă și memoria mecanică, logică, involuntară și voluntară. Primele manifestări ale memoriei voluntare apar după  încă din primul an de grădiniţă, dar se manifestă mai active după patru ani. Preșcolarul memorează ușor, dar uită repede, iar amintirile lui sunt fragmentate, izolate. Această funcție este strâns legată de afectivitate, de implicarea emoţională resimţită la un moment dat. De aceea, în învăţarea unei poezii sau într-o povestire, educatoarea foloseşte o diversitate de „artificii” prin intermediul cărora copilul este introdus în lumea  descrisă în poveste/ poezie. Cu cât este mai atras, cu atât retenţia este facilitată retenția. Dar nu este suficientă retenţia, deoarece lipsa readucerii în memorie a unor cunoştinţe, conduce la uitare. Foarte important pentru fxare, este stimularea pentru revenirea la ceea ce s-a prezentat. De aceea, pentru o retenţie bună, se recomandă ca, după povestire de exemplu, să se facă repovestire, sau poveste cu început dat (în care copiii trebuie să prezinte cronologia întâmplărilor poveştii audiate  cu altă ocazie). Toate aceste activităţi au menirea de a exersa şi dezvolta capacitatea copilului de a reţine. Este foarte important, în acest proces, ca educatoarea să creeze şi să prezinte aceste activităţi ca pe nişte ocazii speciale, tot scenariul trebuie să trezească interesul şi curiozitatea copiilor. Aceștia învață prin joc, astfel că reţin mai uşor poezii, cântece care au o ritmicitate, o muzicalitate şi versuri speciale. De multe ori, se constată că, versuri mai greoaie pentru o anumită vârstă, sunt totuşi reţinute şi recitate cu plăcere, dacă răspund unor preferinţe ale copilui, dacă  le stimulează imaginaţia sau îi impresionează (de exemplu poezia „Căţeluşul şchiop” de Elena Farago, în ciuda dimensiunii ei, este uşor reţinută datorită poveştii impresionante despre durerea căţeluşului). Ȋn acest sens sunt des întâlnite ocaziile în care, prin intermediul versurilor sau situaţiilor speciale din poveşti pe care le întâmpină anumite personaje, sunt însuşite norme, reguli de comportament, exemple de reacţie la anumite situaţii, adevărate lecţii pentru copii.

Creația verbală ia naştere odată cu intrarea în universul creaţiilor literare, a întâmplărilor deosebite prin care trec personajele fabuloase, a jocurilor de rol, a dramatizărilor. Educatoarei îi revine rolul de a regiza tot scenariul şi spaţiul pentru ca preşcolarul să pășească într-un mediu care să-l stimuleze, să-l invite la acţiune, să-i creeze ocazii de participare şi implicare. Desigur că, stimularea cu ajutorul comunicării pe care însăşi educatoarea o are în grupă, stilul acesteia, reacţiile, modalitatea prin care se raportează la cei mici (autoritate, prieten, mijlocitor, supraveghetor, ghid) cunoştinţele despre psihologia copilului şi despre metodele ce trebuie adaptate fiecărui copil în parte,  sunt definitorii pentru a asigura copilului o dezvoltare optimă  a limbajului şi abilităţilor  de comunicare.

Bibliografie
1. Chelcea, S., Ivan, L., Chelcea, A. (2005).Comunicarea nonverbală :gesturile şi postura. Comunicare.ro
2. Chircev A., &Roşca Al. (1965). Psihologia copilului preşcolar. Ed. Didactică şi Pedagogică.
3. Golu, M.(2005). Bazele psihologiei generale. Ed. Universitară.
4. Piaget., J. (1988).Teorii ale limbajului. Teorii ale învăţării. Ed. Politică.
5. Sălăvăstru, C. (1995). Logica şi limbajul educaţional. Ed. Didactică şi Pedagogică, Colecţia Idei pedagogice contemporane .
6. Şchiopu, U., Verza, E., (1997). Psihologia vârstelor.  Ed. Didactică şi Pedagogică.
7. Verza, E., Verza, E. F. (2000). Psihologia Vârstelor. Ed.  Pro Humanitate.