Dacă ne gândim la comunicarea didactică definită ca „o comunicare instrumentală, direct implicată în susținerea unui proces sistematic de învățare” (L. Iacob, 1998, p. 190), putem dezvolta ideea conform căreia, prin intermediul mijloacelor (instrumentelor) pe care profesorul le are la dispoziție, acesta trebuie să îl determine pe elev să se angajeze într-un proces în care să primească suficient de multe posibilități, stimulente, ocazii, provocări la care să răspundă. Procesul prin care elevul ajunge să ofere aceste răspunsuri (menite să producă schimbările calitative în structura cunoașterii și personalității sale), este cel care susține și vitalizează procesul învățării. Răspunsurile oferite de elev pot veni pe mai multe căi: sugerate de profesor, indicate sau canalizate de argumentele și cunoștințele date de acesta, dar și prin căutările elevului, prin propria percepție  legată de un anumit subiect. Se pune întrebarea: „este mai bine ca profesorul să conducă elevul către răspuns sau să îl lase să caute singur răspunsul potrivit, chiar dacă este posibil să găsească o cale eronată, departe de adevărul științific?”