Pactul cu diavolul. Scurt eseu despre școala online

Când a primit premiul Nobel pentru literatură, scriitorul Albert Camus îi scrie fostului său învățător, Louis Germain, mărturisindu-i că, după ce a fost anunțat de premiu, primul său gând, după mamă, a fost la el. Deși nu pune mare preț pe această distincție, consideră că este un bun prilej pentru a-i mulțumi, după trei decenii, pentru încredere, generozitate, atenție și dragoste. Acestea au fost calitățile profesorului, care au transformat copilul necăjit care a fost în ceea ce devenise. La fel de emoționant și plin de înțelesuri este și răspunsul profesorului, care mărturisește că și-a iubit toți elevii și își amintește cum micul elev Camus lumina încăperea cu chipul său optimist și cu plăcerea de a fi în clasă. Clasic, emoționant, motivațional, inspirațional…

Dar educația a depășit de multă vreme acest nivel simplist. Mai ales în ultimii ani, când tehnologia completează fericit metodele tradiționale de predare-învățare evaluare, când s-au creat bănci cu resurse informaționale, cu metode și mijloace inovative, care eficientizează întreg procesul, care oferă multiple posibilități de evoluție sistemică, progresivă, rapidă și sigură.

Este drept, trăim într-un secol al imaginii, al rețelelor de socializare, al vitezei de procesare a datelor și informațiilor, al conexiunilor și al rezultatelor imediate. Da, unele atitudini tradiționale au devenit primitive, cu totul depășite și anacronice.

Dar, ce înseamnă acest online? Bineînțeles, în primul rând, un nivel superior al comunicării profesor – elev. Profesorul este asemenea căpitanului Jean Luc Picard din Star Trek. Duce nava sa spre noi frontiere. Spre ultima frontieră – spațiul. Și nu unul oarecare, ci spațiul virtual. Mult visatul spațiu virtual, unde orice este posibil, unde se anulează timp și loc, pe lângă boală sau riscul de îmbolnăvire.

În aceste condiții, oare, noi, profesorii, nu am fi mai eficient înlocuiți de un program, de o entitate care să transmită informațiile mult mai corect (sau politically correct) și mai punctual și mai direct si mai lipsit de eforturi? Oare un profesor virtual nu ar economisi mai mulți bani de la bugetul statului? Oare un profesor virtual nu ar trece mai repede notele și absențele în catalog, fără să fie nevoie de discuții cu elevii sau cu părinții, de note de serviciu din partea direcțiunii sau de grupuri în care să se amintească în mod constant unele termene stabilite de inspectorat? Oare ar mai fi nevoie de nopți pierdute făcând teste sau corectându-le? De dimineți ploioase sau viscolite, în care orele de la 7 păreau pe picior de egalitate cu Războiul de Independență?

Ar dispărea certurile, competițiile neloiale, frustrările și autosuficiențele, concursurile de ocupare a posturilor, fișele de punctaj, examenele de grad sau restrângerile de activitate. Am trăi ca frații (de rețea), într-o lume pașnică și frumoasă, plină de jocuri online, de chestionare și formulare, de filmulețe și ppt-uri, de coduri și punctaje exacte, fără milogeli pentru mărire, fără rugăminți de a mai asculta „și mâine”, fără scutiri contrafăcute, fără chiuluri prin baruri, fără dosare cu referate, fără abonamente de transport decontate. O utopie a educației, un tărâm virtual de vis, perfect, infailibil.

Atunci? Ce rămâne din școală? Zidurile devin virtuale, profesorii se perfecționează prin virtualizare, documentația dispare. „Școala a murit, trăiască școala online” – ca să parafrazez nefericit.

Bine, atunci! Dar cum rămâne cu mersul printre bănci și mâna pusă pe umăr pentru încurajare, cu cei doi copii pe care i-am descoperit că au nevoie de ochelari și cu băiatul care nici nu bănuia că necesită aparat auditiv până nu i-am sugerat asta? Cum rămâne cu strigătul de pe hol „doamna dirigintă, vreau să vă spun ceva!”, cu surprizele de majorat ale elevilor, cu cadourile de Moș Nicolae, cu îndrăgosteala din curtea școlii, cu farsele de la sala de sport, cu emoțiile de la Balul Bobocilor sau de la Banchet? Cum rămâne cu sufletul? Nu spunea, oare, Regele Ferdinand, că „Nu zidurile fac o școală, ci spiritul care domnește într-însa”?

Didacticile moderne abordează orice aspect teoretic, aplicativ sau structural al educației, dar se rezumă doar la amintirea componentei afective, precum a unui ornament pe o prăjitură aniversară. Este drept, educația și sistemele ei au evoluat în aproape 70 de ani, de la Camus și Louis Germain, dar uităm faptul că esența actului didactic a rămas aceeași… Sau ar fi trebuit să rămână aceeași – IUBIREA. Nu romantismul fad, clișeic declarativ. Este vorba despre acea iubire simțită, nu afișată, despre lacrimile profesorilor, reținute subtil o dată la patru ani, despre mulțumirea aceea cu care ieși de la oră, când singurul feedback necesar era lumina din zeci de perechi de ochi… Este vorba despre love-box-ul anonim, care dădea curaj celor care aveau nevoie, despre privirile aruncate cu subînțeles, despre meciurile de fotbal între clase, despre proiecte și simpozioane, la care voluntarii duceau greul, despre colindele din scări de bloc, despre aniversări cu bomboane și suc servite în ora în care se anunțase o ascultare zdravănă, despre nopțile nedormite din excursii…

Oare atunci când savurăm mai abitir beneficiile progresismului și evoluționismului, meritele incontestabile ale online-ului miraculos, nu vine Mefisto, cu coada lui de pixeli atârnând până la pământ și ne culege toate aceste bucurii simple și ziditoare? Oare mirajul noului om, aproape de un transumanism didactic, nu stinge luminița de la fereastra sufletului? Poate că nu, poate că da. Totuși, un echilibru se impune, pentru a nu atinge nicio extremă condamnabilă. „Est modus in rebus”, spunea Horațiu…

 

Accesări: 196

Articole asemănătoare