Necesitatea instruirii diferențiate

Pe lângă considerentele de ordin psihologic și social, unele mutaţii produse în evoluţia teoriei și practicii educaţiei, mai cu seamă în planul scopurilor educației şi al procesului didactic însuşi, determină necesitatea adoptării unor modalități de tratare diferențiată a elevilor.

Astfel, corelat cu finalităţile generale ale educaţiei ca activitate socială definită, impactul cerinţelor societăţii asupra educaţiei se relevă şi în domeniul obiectivelor pedagogice specifice procesului instructiv-educativ al tinerei generaţii prin şcoală.

Făcând o analiză a învăţământului tradiţional, T. Husen arată că acesta se întemeiază pe două premise nemărturisite:

  • rolul conducător „absolut” al pedagogului, căruia îi aparţin aproape toate deciziile referitoare la demersul pedagogic (organizarea şi conţinutul acestuia, programul de lucru, alegerea mijloacelor ş.a.);
  • faptul că activitatea de învăţare a elevilor nu se întemeiază pe plăcerea şi pe înţelegerea nevoii de a se instrui, ci pe constrângerea exprimată în dorinţa de a evita consecinţe neplăcute: dezaprobarea profesorilor, aprecierea necorespunzătoare, nemulţumirea părinţilor, chiar aplicarea unor acţiuni etc.

Este de aşteptat ca, în asemenea situaţii, rezultatele învăţământului să fie minime.

Ideea vizând creşterea eficienţei procesului didactic, exprimă concordanţa deplină cu strategia instruirii diferenţiate în activitatea şcolară. Procesul de instruire este o relaţie de comunicare în care principalul agent transmiţător de cunoştinţe este pedagogul. Dar, în condiţia multiplicării mijloacelor de transmitere a informaţiilor, pedagogul încetează de a mai fi unica sursă de informaţii pentru elevi. El trebuie să deschidă accesul elevilor spre alte surse, să-i ajute să le selecteze şi să le ordoneze, integrându-le în sisteme de cunoştinţe.

Funcţia pedagogului, ca sursă principală de informare, nu implică însă ca învăţarea să pornească de la profesor. Apare necesară o asemenea desfăşurare a actului didactic încât profesorul să devină organizatorul unor situaţii favorabile învăţării pentru fiecare elev în parte. Deci activitatea de învăţare organizată de către profesor trebuie să fie pe cât posibil individualizată pentru a se obţine randamentul dorit.

Este recunoscut faptul că pentru a deveni cât mai activ şi eficient, procesul didactic urmează să tindă spre dezvoltarea unor deprinderi de învăţare independentă, deosebit de utile atât în activitatea şcolară, cât şi în viaţa adultă, într-o societate afectată într-o continuă şi tot mai rapidă evoluţie.

Bibliografie:
Stoica M., Psihopedagogia personalităţii, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996.
Kulcsar T., Factorii psihologici ai reuşitei şcolare, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978.
Titus Şuteu, Cunoaşterea şi autocunoaşterea elevilor, Ed. Politică, Bucureşti, 1978.

Accesări: 400

Articole asemănătoare