Manualul de istorie rămâne unul dintre cele mai importante instrumente ale muncii la clasă, dar şi individuale ale elevilor. Reforma învăţământului românesc presupune adoptarea şi utilizarea la clasă a manualelor alternative. „Manualele alternative sunt un semn al normalizării şcolii în direcţia democratizării învăţării”, reprezintă faţete ale unităţii prin diversitate pentru că acestea reflectă programa şcolară care prevede ceea ce este comun pentru toţi elevii. Manualele alternative nu reprezintă o modă importată din Occident, căci manuale alternative au existat şi în perioada interbelică în România şi s-au impus ca o necesitate datorată diversităţii manifestate atât în masa elevilor cât şi a profesorilor. Acceptând existenţa diferenţelor individuale între elevi, dascălul este conştient de necesitatea existenţei unei oferte cât mai variate de instruire, capabilă să vină în întâmpinarea diferitelor interese, nevoi, ritmuri, stiluri de învăţare şi chiar tipuri de inteligenţă.

Manualul de istorie trebuie să fie un produs al istoriei ca disciplină şi reprezintă „o interfaţă între cei implicaţi în procesul educativ: profesori, elevi/studenţi, părinţi, marele public”. Acesta nu este un produs ideal, ci unul concret, al uni anumit moment istoric sau etapă din evoluţia sistemului de învăţământ care înregistrează o medie a abordărilor conceptuale şi didactice corespunzătoare timpului istoric în care sunt concepute şi redactate, reflectând creator ideile epocii respective.

Impactul trecerii la manualul alternativ a fost resimţit ca un şoc pentru cei implicaţi în predare istoriei, aceştia semnalând probleme legate de cum să alegi un manual şi de reacţia elevilor şi a părinţilor puşi în postura de a-l accepta. Un manual de istorie care să servească unui demers didactic de calitate ar trebui să îndeplinească următoarele criterii:

• acoperirea elementelor propuse de către programă;
• raportarea la standardele la care trebuie să răspundă orice mijloc de comunicare;
• calitatea conţinuturilor;
• accesibilitatea textului;
• eficienţa educativă, adecvarea ştiinţifică;
• organizarea activităților de învățare;
• probele de evaluare;
• aspectul grafic;
• originalitatea autorilor.

Pentru a identifica mai uşor criteriile după care un profesor ar trebui să-şi aleagă manualul cu care va opera la clasă prezentăm mai jos diferențele esenţiale dintre manualul tradiţional şi cel alternativ:

Chiar şi atunci când majoritatea criteriilor sunt întrunite, putem avea surpriza ca manualul să nu fie cel mai bun. Şi poate fi posibil ca o carte foarte departe de lista de criterii să fie considerată de utilizatorii acesteia foarte reuşită. Un manual de istorie bun poate fi corect ales doar dacă îl putem adapta experienţelor cu care ne confruntăm la clasă, dacă putem intervenii asupra elementelor de conţinut prin adaptare, înlocuire, omitere şi chiar adăugare. O lege importantă a proiectării continue este aceea că manualul trebuie adaptat la cerinţele programei şi nu invers. Premergător alegerii unui manual, trebuie studiată în amănunt programa.

Din multitudinea grilelor de evaluare a manualului de istorie, ne-am oprit la grila propusă de către Joke van der Leeuw-Roord, în care regăsim următoarele criterii:

• activ, atractiv, creativ;
• stimulator al interesului elevilor;
• la zi din punct de vedere ştiinţific şi pedagogic;
• oferă perspective multiple;
• se orientează în funcţie de nivelul de vârstă şi de abilităţi;
• limbajul adecvat;
• acoperă conţinutul programei;
• are legătură cu materialele auxiliare;
• oferă cadrul unor abordări interdisciplinare.

Abordarea interdisciplinară a conţinuturilor şi multiperspectivitatea sunt criterii omise din grila ce se aplică în ţara noastră şi considerăm că aceasta ar trebui îmbunătăţită.

Manualul trebuie studiat la începutul anului şcolar şi apoi continuu, fie prin raportare la ediţiile alternative, fie se raportează la opiniile altor cadre didactice sau la grila de evaluare, avantajul teoretic constând în faptul că în următorul  an şcolar se poate opta pentru alţi autori, deci pentru alt manual. În realitate lucrurile nu stau chiar aşa, sistemul de distribuire în şcoli este unul nepotrivit, manualul, odată intrat la un an de studiu, va deveni transmisibil 4-5 ani, transformându-se într-un manual unic. Astfel, profesorul nu mai are posibilitatea de a alege şi va lucra cu ceea ce primeşte. Ar fi de preferat ca perioada în care un manual a fost selecţionat pentru a rămâne în şcoli să fie mai mică. Calitatea manualelor va fi îmbunătăţită doar prin intermediul cererii şi ofertei.

„Ca şi în cazul programei, manualul este un criteriu de raportare în problema conţinutului, iar nu de fetişizare”. Este de dorit ca învăţătorul să semnaleze punctele tari şi punctele slabe ale unui manual şi să facă propuneri de perfecţionare ale acestuia şi de asemenea a programei. În raport cu evoluţia obiectivelor programele şi manualele sunt perfectibile, aceasta obligând cadrul didactic să aibă o atitudine deschisă.
În utilizarea manualului dascălul încearcă să-l facă accesibil explicându-l, adăugând noi elemente, îmbunătăţind sistemul temelor şi întrebărilor date, utilizând numai unele pasaje, restul fiind completat sau eliminat.

Noile manuale alternative propun şi teste de evaluare la finalul fiecărei unităţi de învăţa Ar fi de dorit ca testele din manual să nu fie aplicate astfel, ci ca instrumente de autoevaluare a elevilor sau pot fi date ca temă pentru acasă în vedere pregătirii evaluării la sfârşitul unităţii de învăţare. Manualul de istorie devine un instrument util atunci când învăţătorul le formează elevilor capacitatea de a utiliza critic, selectiv, creator conţinutul său prin completarea şi corelarea cu alte mijloace de informare şi material auxiliare.

Literatura de specialitate semnalează a numeroase materiale auxiliare, ştiinţifice sau metodice, atât pentru învăţători, cât mai ales pentru elevi, sub forma unor caiete metodice, caiete de muncă independentă, culegeri de texte sau de probleme, albume, dicţionare, etc. În utilizarea lor se poate ajunge la extreme: apelul la acestea şi cât mai multe, cu eliminarea totală a manualului sau invers, ignorarea acestora. Excesul în utilizarea materialelor auxiliare practicat de unii învăţători, duce la supraîncărcarea elevilor şi la anularea rezultatelor aşteptate în procesul de învăţământ.

Practica a demonstrat că toţi elevii pot utiliza aceste surse, dar adecvat particularităţilor şi progresiv, iar acest lucru tot fiecare învăţător îl stabileşte concret şi nu este obligatoriu ca toţi elevii să rezolve totalitatea aplicaţiilor propuse de acestea. Însă practica înregistrează şi un altfel mod de lucru: la  o lecţie, elevii slabi învaţă după manual, iar cei capabili de performanţă după materiale auxiliare de nivel superior. Aici se manifestă o înţelegere greşită a principiului învăţării diferenţiate, atât psihologic cât şi metodic. Conţinutul de bază pentru toţi elevii nu trebuie eliminat, ci trebuie adaptat ritmul de parcurgere al acestuia pentru fiecare elev, ceea ce înseamnă că elevii capabili de performanţă să nu elimine din pregătirea lor primele faze ale cunoaşterii, ci doar să le parcurgă mai repede.

Manualul poate deveni un instrument util încă din faza de proiectare. În acest sens, I. Babanski orientează munca de planificare: în analiza amplă a conţinutului acesta să procedeze la distribuirea, precizarea prealabilă a căror idei, date, cunoştinţe vor fi utilizate pentru deprinderi, care pentru capacităţi, care pentru aspecte formative etc. Manualul devine realmente instrument de învăţare, raportându-se mai bine la tipul de activitate. În planificare, se poate preciza cu ce va completa conţinutul manualului, ce exemple va folosi din istoria locală, ce aspecte ale acesteia vor fi corelate cu elementele de istorie naţională şi europeană, şi la ce nivel.

Totodată, se va preciza ce aspecte vor fi utilizate în sens educativ, ce aspecte vor fi adaptate particularităţilor elevilor, ce teme noi vor fi formulate sau modificate, ce mijloace de învăţământ sunt necesare, ce cunoştinţe şi deprinderi trebuie reactualizate, în ce ritm se vor parcurge, ce informaţii trebuie corectate, ce metode interactive se vor aplica, ce se va evalua.

Dacă aceste operații sunt realizate treptat, începând cu planificarea calendaristică, cu proiectarea pe unități de învățare, dacă ele se transformă în obișnuință, dacă este prezent continuu spiritul de cercetare, cel inovativ, la elevi se vor consolida progresiv deprinderile de utilizare a manualului, eliminându-se șablonismul şi monotonia.

Bibliografie

Elena Joiţa, Didactica aplicată – învăţământul primar, partea I, Ed. „Gheorghe Alexandru”, Craiova, 1994

Ghid metodologic pentru aplicarea programelor de istorie clasele a IV–a a VIII-a

Gheorghe Iutiş, Argentina Pânzariu, Valerica Sriciuc, Istorie – Ghid metodic pentru studenţi şi profesori debutanţi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2005

I.K. Babanski, Optimizarea procesului de învăţământ, Editura didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p

Mihai Manea şi colaboratorii, Istoria – Predarea istoriei şi educaţiei pentru cetăţenie democratică: demersuri didactice inovative, Educaţia 2000, Bucureşti, 2006