Cartea este locul de întâlnire a scriitorului cu lectorul său. Invitația este lansată de scriitor, iar răspunsul pe care îl dă cititorul este condiționat de: vârstă, cultură, formație, informație, experiență, dispoziție, disponibilitate, sensibilitate.
Cartea există numai dacă este citită. Destinul ei este determinat de cititor. Textul tipărit rămâne același de-a lungul vremii şi pentru toți. Interpretările diferă! Așadar, lectura înseamnă comunicare: autorul (emițătorul) transmite indirect (textul este tipărit) idei (mesajul) unui receptor (lectorul). Cuvântul folosit ca „mijloc de comunicare” (codul comun celor doi) este un semn ce poartă semnificații. Semnificațiile se nasc în mintea şi inima cititorului, cel care reacționează la textul citit (feedback).

Nichita Stănescu spunea că „numai trupul cuvântului e în poezie”. Trupurile cuvintelor se prind într-o horă, iar „cine a văzut hora ielelor, rămâne năucit” (Camil Petrescu), adică devine adevăratul cititor.

Considerăm că lectura este relaţia între două instanţe: una care arată şi un alta care vede textul tipărit şi dincolo de el. Cea din urmă instanță interoghează creaţia şi pe sine însuşi, pentru că lectura înseamnă „a strânge, a aduna, a reuni”, dacă ne gândim la originea verbului latinesc „lego, -ĕre, legi, lectum”.

Lectura (citirea şi interpretarea textelor) este concurată de receptarea audio-vizualului, a imaginilor sonore sau video. Noua generaţie de cititori (Optimişti fiind, mai folosim cuvântul “cititor” pentru a-i numi!) preferă o lectură pasivă a imaginii, deoarece receptarea semnelor abstracte dintr-un text solicită un efort prelungit de descifrare a semnificaţiilor de profunzime ale textului literar.

Lectura scriiturii are un rol fundamental în activizarea resurselor cognitive şi afective, în dezvoltarea capacităţii fiinţei umane de a gândi şi de a elabora noţiuni. Limbajul, format prin lectura constantă, este un un indicator al cunoştinţelor, el arată cultura, temperamentul celui care vorbeşte. Lectura, văzută ca o activitate intelectuală, produce reactualizarea cunoştinţelor vechi, determină noi analogii, ridică semne de întrebare, oferă, în acelaşi timp, răspunsuri multiple şi libertatea de a alege. Fiecare text scris este o etapă din drumul cunoaşterii. Lectura înseamnă căutare şi descoperire; lectura este „o aventură într-o curte interioară” (Mircea Nedelciu).

Scriitura este singura modalitate a omului de a fi liber. Noi nu putem fi, fizic, în mai multe locuri în acelaşi timp. Dar, scriind, ieşim din timpul fizic, obiectiv, şi lăsăm „urme” după noi. Cuvintele scrise la un moment dat vor fi aceleaşi şi peste câţiva ani. Scriitorul îşi aşază pe hârtie o parte din sine pentru a ne-o arăta nouă, lectorilor săi.

Literatura este, aşadar, transfigurarea artistică a unor experienţe. Tocmai aceste experienţe asigură realizarea legăturii scriitor – lector. Prin intermediul psihologiei, al trăirilor noastre regăsite în textul scris, se produce comunicarea.  Pentru un scriitor, psihologicul se situează înaintea formulării operei, în timp ce pentru cititori, acesta este unul din elementele esenţiale ale predispoziţiei sale atunci când abordează opera.

Aspectul formativ este mai important decât cel informativ în procesul de învăţământ, de aceea receptarea textului literar la şcoală nu înseamnă comentarii de-a gata, dar, mai ales, legătura acestuia cu experienţa de viaţă a elevilor. Pericolul de a le forma un limbajul tehnicist elevilor noştri poate fi înlăturat prin interpretările care combină abordări estetice, morale, filozofice, axiologice, expresive, sociale. Mircea Eliade afirma că „lectura ar putea fi un mijloc de alimentare spirituală continuă, nu numai un instrument de informaţie sau de contemplaţie”.

Foloseam înainte sintagma „comentariile de-a gata”. Aceasta reflectă un aspect negativ al orelor de limba şi literatura română din prezent şi dintotdeauna. Este un paradox trist să faci literatură… fără literatură.

Profesorul de română trebuie să caute toate soluțiile pertinente pentru a-i „stabili” elevului o întâlnire cu textul scris, cu literatura.

Am putea alege ca mijloc de a-i atrage pe elevi spre literatură, spunându-le, ca Noica: „Dacă tot trebuie să faci un lucru măcar să-l faci bine şi cu plăcere”. Dar observăm că elevul nu vrea să reacţioneze pozitiv la acel „trebuie”, de aceea el trebuie „ispitit”. Odată realizată intrarea lui în lumea textului literar, misiunea noastră este mai uşoară: profesorul şi elevul devin colaboratori în procesul de descoperire a misterului literaturii.

Unii elevi obişnuiesc să citească pentru obţinerea notelor mari, alţii citesc pentru a căuta informaţii care trebuie expuse a doua zi, iar alţii citesc din plăcere şi pentru formarea limbajului. Formarea limbajului este premisa creativităţii.

Voi reproduce câteva rânduri din caietele elevilor mei pentru a sublinia ideea că „în rândurile rărite îngrijorător” ale lectorilor, mai există unii care simt literatura, nu doar o percep ca o înşiruire plictisitoare de semne.

„Citind o poezie, lectorul cântă în duet cu autorul şi, deşi sunt din timpuri diferite, cei doi creează o armonie deplină, care nu poate fi distrusă decât de haosul închiderii cărţii. Literatura este izvorul cunoaşterii, izvorul din care sufletul ia tot ce e bun şi renunţă la tot ce e rău. Literatura este umbrela care fereşte cugetul de mediocritate.” (Valentina)
„Cuvintele ne scapă… într-o pagină, într-un capitol, într-o carte. Cuvintele scrise sunt dantela unei rochii bufante. Numai uitându-te atent, îţi vei putea da seama ce formă are acea dantelă… doar aşa vei descoperi adevărata frumuseţe.” (Elisa)
„Când scriitorul caută cuvintele potrivite, nu literele sunt cele care dansează în mintea lui, ci înţelesul cuvintelor sau tot felul de imagini.” (Lăcrimioara)
„Cuvântul reprezintă eul, semnele formează doar trupul. Cuvântul este arta sufletului, e, poate, dezvăluirea involuntară a minţii.” (Bianca)
„Cuvântul este nu numai simbolul literaturii, ci şi al cunoaşterii, al raţionalului… Şiruri de idei materializate într-un singur cuvânt… Lectura este o descoperire…” (Andrada)
„Literatura este o creație menită să sensibilizeze sufletul cititorului și să-i trezească sentimente și emoții. Prin lectură omul se regăsește și totodată se pierde în acea stare de catharsis. Cuvântul reprezintă instrumentul pe care autorul îl folosește pentru a crea acest univers al cărții, al lecturii, pentru a materializa sentimentul, pentru a da ființă și trup emoțiilor și sentimentelor. Prin literatură cuvântul capătă un alt sens. Cuvântul este poarta dintre trup şi spirit. El reprezintă atât trupul literaturii cât și sufletul său.” (Daiana)

Lectura este primul pas în analiza literară. Elevul decodează creaţia pentru a intui artisticul. Metoda critică este necesară pentru a prelungi viaţa textului. Teoria lecturii textului literar studiază proprietăţile textului văzut ca o realitate specifică, ce beneficiază de un sistem specific de semne lingvistice. Transmiterea noţiunilor de teorie literară nu e un scop în sine al lecţiilor de literatură, ci are valoare operaţională prin adecvarea continuă la textul literar, aplicarea la comentariul/ analiza literară. Noţiunile de teorie literară sunt doar instrumente de receptare, înţelegere, apreciere a literaturii.

Comunicarea dintre elev şi textul scris se realizează doar dacă elevul este învăţat să decodeze mesajul. Noţiunile de teorie literară vin în sprijinul lui, oferindu-i chei spre cunoaştere. Primii paşi în lectura textului scris se fac cu ajutorul profesorului care ştie să folosească resursele cognitive şi afective ale elevului în favoarea acestuia, pentru a-i face accesul la cunoaştere mai uşor. Lectura repetată are ca efect dezvoltarea gândirii critice: elevul analizează, evaluează, meditează, face analogii, acceptă şi respectă părerile celorlalţi, îşi expune clar raţionamentul, argumentează convingător.

Limbajul liric cere lectură şi relectură. El este inventiv, alogic (dezvăluie şi cere o logică intuitivă), ambiguu, intraductibil, opac (reţine privirea şi conduce spre meditaţie), afectiv, subiectiv, sugestiv, unic, melodios. Textul poetic este „prea frumos/ Pentru a nu fi cucerit” (Ana Blandiana), de aceea, trebuie să le oferim elevilor/ copiilor noştri, începând cu lectura primului text scris, câteva intrumente utile. Noţiunile de teorie literară nu se transmit o dată pentru totdeauna, ele se introduc, pe parcurs, în cadrul orelor de literatură. Elevul nu trebuie să simtă un hiat între literatură şi teoria literaturii.

Opera literară, ca realitate activă, receptată estetic reprezintă o contopire a intenţiei autorului cu receptarea cititorului. Scrisul implică lectura. Lectura scriiturii reprezintă efortul conjugat al autorului şi al cititorului. Rolul profesorului este acela se a facilita comunicarea elevului cu textul şi cu semenii. Orele de limba şi literatura română nu limitează elevul într-un „pat al lui Procust”, ci îi oferă posibilitatea de a se exprima, de a (se) comunica.

Bibliografie
Cruceru, D., Funcţia socială a artei, Bucureşti, Editura Meridiane, 1981;
Cornea, P., Introducere în teoria lecturii, Bucureşti, Editura Minerva, 1988.