Parteneriatul școală-familie: atitudini, valori, comportamente, eficacitate

Rolul de părinte se învață empiric, fără o pregătire prealabilă sistematică. Încercările școlii de a-i forma ca părinți prin consiliere în cadrul școlii și prin Centrele de Resurse pentru Părinți sunt încă sporadice, nu suficient popularizate, uneori chiar vin târziu, după ce copilul s-a format așa cum s-a format în „cei șapte ani de-acasă”.
„Școala părinților” organizată de instituția școlară in diferite modalități vizează, de obicei, o pregătire generală, cu multă teorie, cu informație generală care prea puțin ajută la rezolvarea problemelor reale, concrete ale educației în familie.
Ce înseamnă de fapt „implicarea familiei în educație”? Este un proces de durată, ce presupune o mulțime de activități. Răspunsul poate fi „a citi o poveste înainte de culcare…”, „a verifica temele în fiecare seară…”, „a discuta cu profesorii asupra progresului copiilor”, „a ajuta școala în a-și stabili standarde de performanță”, „a limita vizionarea programelor TV”, a deveni un susținător al unei mai bune educații în comunitatea căreia aparține și a insista în a impune standarde ridicate de comportament copiilor.

Cât trăiește, omul poate crea orice, dar lucrul său e neînsuflețit. Există însă o singură instanță când omul este, într-adevăr, asemenea lui Dumnezeu – ziditor de viață: atunci când face un copil. Și, dintre toate lucrările lui, aceasta este cea mai minunată.

Pentru că nu te lasă să te gândești numai la tine, copilul te învață cel mai bine măsura generozității, a grijii pentru celălalt, a sacrificiului. Îți aduce aminte că poți zâmbi în fiecare zi, că poți afla bucuria până și în lucrurile cele mai mărunte, că dragostea nu se câștigă cu bani și nici respectul cu biciul. Ajutându-l  să descopere lumea, ajungi tu însuți să o înțelegi mai bine. Povețele pe care i le dai te ajută să înțelegi mai bine unde ai greșit și să îndrepți ce se mai poate îndrepta.

Rolul de părinte se învață empiric, fără o pregătire prealabilă sistematică. Adulții deveniți părinți, uneori chiar fără voia lor, se confruntă cu probleme în rezolvarea cărora procedează după bunul simț și după experiența pe care o au din familiile în care au fost crescuți. Părintele uită însă, de cele mai multe ori, că ziua de ieri și cuvântul rostit nu le mai poți aduce înapoi. Copilul crește și nicio zi din viața lui nu este la fel cu cealaltă. Orice ai pierdut rămâne pierdut. Când nu ai fost lângă el să îi ții pumnii la vreun concurs având treabă acasă, când nu l-ai văzut făcând primii pași fiind plecat în delegație, când nu te-ai jucat cu el de ce obosit erai, când, enervat, nu i-ai purtat mâna scriind, când nu l-ai aplaudat la serbări mai emoționat decât el, când nu i-ai alinat durerea neîmpărtășitelor iubiri de adolescent, ai pierdut o fărâmă din viața lui.

Pentru ca influența educatorului să aibă eficiența scontată, cunoașterea mediului familial și a particularităților educației în familie este absolut necesară, iar intervențiile lui trebuie să fie pertinente. Întâlnirile dintre profesori și părinți, fără a ignora aspectele teoretice, de informare a părinților  asupra problemelor educației, se cer a fi mai strâns ancorate în situațiile educative concrete, specifice clasei și elevilor cu care lucrăm.

Copilul se destăinuie cu greu și, în general,   dacă are probleme acasă, evită să discute despre ele. Mamele o fac uneori, dar mai degrabă pentru a câștiga bunăvoința dirigintelui sau învățătoarei decât pentru vă ar aștepta vreun sfat, iar tații și mai rar.

Unii părinți și unele familii poate că au timp să se implice în mai multe moduri, alții doar în una sau două activități. Dar, indiferent de nivelul de implicare, dacă părinții s-ar angaja și ar rămâne implicați, diferența ar fi considerabilă. Pentru ca părintele să afle ce înseamnă să fie implicat în educația copilului său, îl poate întreba simplu, dar neapărat în fiecare zi, „Cum a fost azi la școală?”. Aceasta va transmite copilului un mesaj clar că activitatea sa școlară este importantă.

Schimbările recente, sesizabile în modelele sociale, sunt reflectate și în școli. Mulți factori sociali, de dezvoltare au mare impact asupra adolescenților. Aceștia se confruntă cu realități de tipul: influența de multe ori nefastă a celor de aceeași vârstă cu ei, alcoolul, drogurile, problemele legate de sexualitate. școlile și părinții trebuie să conștientizeze modul în care toate acestea îi afectează pe elevi.

O anumită siguranță fizică și emoțională ca element constant, oportunități de participare în societate, experiențe educaționale flexibile și un mediu adecvat ar trebui să fie la dispoziția tuturor copiilor și a familiilor lor. Acestea sunt caracteristicile comunităților unde se realizează învățarea, locuri în care tinerii își explorează potențialul, capătă cunoștințe și își pot dezvolta abilitățile necesare pentru a deveni adulți productivi; tot aici își însușesc valorile democrației și își manifestă preocuparea față de ceilalți.

În mod dramatic însă, mulți copii nu locuiesc în comunități în care comitetele de politici și luarea deciziilor, cu participarea activă a cetățenilor, colaborează strâns cu conducerea locală pentru a transforma problemele copilului și ale familiei în priorități. Sunt cei care cresc în zonele în care slujbele, locuințele decente, transportul, siguranța străzilor și alte elemente de bază ale funcționării comunității sunt aspecte întâmplătoare. În comunitățile cu infrastructură slăbită, în care familiile au resurse puține, un sistem de educație pro-familie este esențial. O combinație între instituțiile ce aparțin celor trei cercuri de sprijin ( cercul relațiilor de îngrijire, adică familia extinsă: prietenii, vecinii și colegii de serviciu ai părinților; cercul instituțiilor de mare utilitate: școli, biserici, organizații ale comunității, biblioteci, centre de recreere, centre de sănătate, spitale și agenții de voluntari; cercul serviciilor specializate de intervenție și tratament în situații de criză: bunăstarea copilului, susținerea venitului, justiția juvenilă, tratarea sănătății mintale, a celor care iau droguri, precum și cele împotriva abuzului domestic) ar putea să se prezinte ca un „tampon” împotriva riscurilor la care sunt expuși copiii, cărora li se asociază abandonul școlar și problemele aferente, dobândirea prematură a statutului de părinte biologic, șomajul și pierderea oportunităților oferite de societate.

Un serviciu de educație foarte bun nu este un substitut pentru o economie puternică, străzi sigure, case decente, transport disponibil, servicii eficiente ale municipalității și o participare civică activă.

Multe şcoli se străduiesc acum să se „reinventeze”, pentru a servi mai bine nevoilor în schimbare ale societăţii. Datorită comunicaţiei avansate şi reţelelor media putem păstra legături cu indivizi din întreaga lume. Companiile cer ca angajaţii să deţină să deţină abilităţi de a lucra într-un mediu informatic, bogat în tehnologie. Dar a aduce schimbarea în şcoli, a restructura educaţia şi a construi infrastructura tehnică necesară înseamnă o investiţie considerabilă; este un aspect dificil cu care se confruntă comunitatea, mai ales că există multe cereri pentru obţinerea unor fonduri limitate. Este evident că şcoala ajunge la comunitate destul de greu, pentru că doar puţini dintre adulţi au copii de vârstă şcolară. Toate aceste modalităţi prin care se încearcă sensibilizarea comunităţii sunt necesare pentru a face inovaţia să devină legitimă.

Există cel puţin trei căi prin care interacţiunea dintre şcoală şi comunitate poate fi eficientizată. Prima, prin mijloace de comunicare de la şcoală şi comunitate şi dincolo  de ea; a doua, prin  crearea unui mediu în care copiii să demonstreze ce pot face ei pentru comunitate şi să obţină respectul adulţilor; şi ultima, dar nu cea mai puţin importantă: oferirea posibilităţii pentru membrii comunităţii de a se implica în activităţile elevilor.

„Modul în care şcolilor le pasă de copii este reflectat in felul în care le pasă de familiile lor. Dacă educatorii îi privesc pe copii ca pe nişte simpli elevi, e probabil să considere familia ca fiind separată de şcolă. De aceea, familia este aşteptată să-şi facă treaba şi să lase şcolii educarea copiilor. Dacă, însă, îi privesc ca pe nişte copii, e posibil să vadă atât familia, cât şi comunitatea, ca parteneri ai şcolii în dezvoltarea şi educaţia copiilor. Partenerii recunosc interesele lor comune si responsabilităţile faţă de copii şi lucreaza împreună pentru a crea programe mai bune şi oportunităţi pentru elevi”. (Epstein, 1995)

Sugestii pentru obţinerea unor parteneriate de succes:

a. Nu există o abordare potrivită tuturor tipurilor de parteneriat. Trebuie construit pe ceea ce funcţionează cel mai bine. E recomandabil să se înceapă parteneriatul familie – şcoală prin identificarea – împreună cu părinţii – a punctelor tari, a intereselor şi nevoilor familiilor, elevilor şi conducerii şcolii şi să se creeze strategii care să răspundă acestora.
b. Perfecţionarea şi dezvoltarea celor din conducere reprezintă o investiţie esenţială. Să se întărească parteneriatul şcoală – familie cu o perfecţionare şi o dezvoltare profesională a tuturor celor din conducerea şcolii, precum şi a părinţilor şi a altor membri ai familiei.
c. Comunicarea reprezintă temelia unui parteneriat eficient. Să se contureze strategii, care să adapteze diversele nevoi de limbă şi culturale, precum şi programele de lucru şi stilurile de viaţă ale celor din familie şi din conducerea şcolii. Chiar şi cele mai bune programe de parteneriat vor eşua, dacă participanţii nu vor comunica eficient.
d. Flexibilitatea şi diversitatea reprezintă cheia. Trebuie admis faptul că implicarea parentală eficientă ia multe forme, care nu solicită în mod necesar prezenţa părinţilor la ateliere, întâlniri sau chiar la şcoală. Accentul ar trebui să fie pe ajutorul la învăţătură acordat copiilor de către părinţi, iar acesta se poate întâmpla la şcoală, acasă sau oriunde altundeva în comunitate.
e. Proiectele trebuie să considere un avantaj instruirea, asistenţa şi fondurile oferite de sursele externe ale şcolilor. Acestea includ: regiunile de care aparţin şcolile, organizaţiile comunităţii şi agenţiile publice, colegiile şi universităţile locale.
f. Schimbarea înseamnă timp.  Dezvoltarea unui parteneriat de succes familie – şcoală necesită un efort continuu în timp, iar rezolvarea unei probleme determină apariţia de noi provocări.
g. Proiectele trebuie să evalueze în mod regulat efectele parteneriatului folosind indicatori multipli.

Bibliografie
1. Relaţia profesor –elevi: blocaje şi deblocaje. Elena Truţa, Sorina Mardar; Editura Aramis
2. Parteneriat în educaţie . Adina Băran Pescaru; Editura Aramis
3. Şi tu poţi fi supernanny . Irina Petrea; Editura Trei

 

Accesări: 105

Articole asemănătoare