Instruire asistată de calculator. Elearning: Repere conceptuale

Conceptul de elearning câștigă treptat teren, pe măsură ce practica și cercetarea în domeniu ne furnizează noi experiențe de succes și repere pentru o construcție teoretico-metodologică adecvată. Dialogul dintre practică și teorie contribuie în egală măsură la creșterea eficienței situațiilor concrete în care sunt utilizate noile tehnologii pentru educație, precum și la adăugarea de plus-valoare nivelului conceptual. Concluzia care se prefigurează este că performanța în învățare este determinată în principal de strategiile de instruire, și nu de mediul folosit pentru implementarea programului de formare.

În sens larg, prin instruire asistată de calculator sau elearning se înțelege totalitatea situațiilor educaționale în care se utilizează semnificativ mijloacele tehnologiei informației și comunicării.

În sens restrâns, elearning reprezintă un tip de educație la distanță, ca experiență planificată de predare-învățare organizată de o instituție ce furnizează mediat materiale într-o ordine secvențială și logică pentru a fi asimilate de studenți în manieră proprie. Medierea se realizează prin noile tehnologii ale informației și comunicării – în special prin Internet. Internetul constituie atât mediul de distribuție a materialelor, cât și, în majoritatea cazurilor, canalul de comunicare între actorii implicați. (O. Istrate, 2000)

Termenul de elearning, preluat din literatura anglo-saxonă, a fost extins de la sensul primar, etimologic, de învățare prin mijloace electronice, acoperind acum aria de intersecție a acțiunilor educative cu mijloacele informatice moderne. Definit astfel, mai mult ca e-education, aria semantică a conceptului elearning interferează cu și se suprapune indefinit variabil pe o multitudine de termeni ce surprind varietatea experiențelor didactice ce pot beneficia de suport tehnologic: instruire asistată/ mediată de calculator, digital/ mobile/ online learning/ education, instruire prin multimedia etc.

Sub denumirea de software didactic sau de instrumente și resurse digitale pentru educație, o gamă largă de materiale electronice (pe suport digital/ multimedia) sunt dezvoltate pentru a susține procesul educațional: hărți, dicționare, enciclopedii, filme didactice, prezentări în diverse formate digitale, situri, cărți electronice (e-books), teste, tutoriale, simulări, software ce formează abilități, software de exersare, jocuri didactice etc. Diverse dispozitive (computer, tabletă, telefon, tablă inteligentă) și materialele electronice/ multimedia sunt utilizate ca suport în predare, învățare, evaluare sau ca mijloc de comunicare.

Complementarizarea educației tradiționale prin utilizarea elearning este înscrisă de unii autori într-o tendință naturală a evoluției și organizării lumii reale – tendința de virtualizare. „Realitatea virtuală are ca specificitate nu simpla reproducere a unor modele reale, ci deschiderea unui evantai de potențialități prin depășirea proprietăților lucrurilor reale” (C. Cucoș, 2006). Astfel, sarcina educației și formării bazate pe noile tehnologii ale informației și comunicării nu este de a demonstra că are rezultate imediate într-o întrecere cu alte tipuri de sisteme educaționale, ci de a substitui o parte din structurile actuale cu un nou, probabil superior, spectru de performanțe, în întâmpinarea schimbărilor inerente care au loc în cultură și civilizație (O. Istrate, 2000).

Elearning constituie în primul rând un răspuns social la cererea crescândă de educație, la nevoia de diversificare și sofisticare a ofertelor și instituțiilor de formare, pe multiple planuri: actorii implicați (formatori competenți, comunități mixte de învățare etc.), conținuturile vehiculate (suporturi și materiale didactice diverse, multitudinea de elemente didactice dezvoltate doar pe suport electronic, programe modulare, o varietate de conținuturi adiacente, complementare, alternative, discipline noi), proceduri de evaluare (teste adaptive, teste standardizate automatizate cu feedback imediat), proceduri de management instituțional (gestionare studenților, înscrieri online, selecția și certificarea studenților pe bază de portofolii de activitate etc.), activități extrașcolare (resurse online, activități colaborative la distanță, participarea în comunități online de practică sau în campusuri virtuale etc.).

Cu câteva excepții, sutele de studii comparative realizate pentru a evidenția diferențele între performanțele în învățare ale elevilor și studenților în mediile tradiționale versus performanțele celor care învață prin mijloace electronice au arătat că nu există diferențe semnificative (Clark, 2004; Dillon și Gabbard, 1998).

Concluzia care se prefigurează, pe măsură ce se adaugă noi experiențe de elearning, sunt dezvoltate noi tehnologii, se realizează noi cercetări, este că învățarea este determinată în principal de strategiile de instruire, și nu de mediul folosit (Eugen Noveanu, 2005).

Atât educația în manieră tradițională, cât și instruirea asistată de calculator oferă unele oportunități specifice, care nu pot fi transferate. Extensiile proprii utilizării mediului tehnologic pentru instruire, încă insuficient explorate și valorificate, se referă la: (a) orientarea spre cel care învață, prin personalizarea parcursului de formare (compunerea diferită a obiectelor educaționale sau a modulelor de studiu, în funcție de cerințele fiecărui beneficiar etc.), prin individualizarea formării (structurarea non-lineară a informațiilor, cu posibilitatea revenirii la conținuturi mai dificile în urma identificării automate a lacunelor), prin autonomia sporită (eludarea unui ritm impus, independența față de o locație, seminarii asincrone), prin integrarea testelor adaptive (O. Istrate, 2003); (b) resurse distribuite, prin integrarea bibliotecilor electronice și materialelor multimedia, prin antrenarea specialiștilor în discuțiile studenților, (c) fluiditatea rolurilor, prin balansul continuu al rolului educat-educator în grupul de învățare („symmetric knowledge advancement” – M. Scardamalia, 1995), prin integrarea lucrului în grup cu studiul individual (C. Cucoș, 2006), prin restructurarea continuă a echipelor de învățare în funcție de centrul de interes cognitiv sau pe criterii de eficiență în sarcină.

Printre limitele programelor de elearning, literatura de specialitate relevă: dificultăți în crearea unui mediu propice învățării din perspectivă socio-culturală – încurajarea interacțiunilor, construirea unui climat „cald” (Marshall McLuhan), apropiat, constituirea unei comunități online; timpul îndelungat necesar uneori pentru acomodarea cu caracteristicile tehnice și de aranjament vizual ale respectivului mediu de învățare; timpul îndelungat necesar pentru formarea abilităților și competențelor necesare tutorilor/ personalului de suport; distragerea frecventă a atenției celor care învață de la obiectivele învățării la tehnologia în sine și la facilitățile puse la dispoziție pentru comunicare; inconsecvența studenților în parcurgerea etapelor programului de formare, datorată variațiilor mari ale suportului motivațional, ca efect al lipsei contactului direct cu colegii și cu reprezentanții instituției de formare. Aceste limite se pot depăși prin acordarea unei atenții sporite etapei de proiectare a programului de elearning/ softului educațional, prin întemeierea pe baze teoretice pedagogice și psihologice a specificațiilor de design instrucțional, de design vizual și de designul interfeței utilizator.

Caracteristicile unui program de elearning sunt enumerate de R.C. Clark și R. Mayer (2003): acesta include conținut relevant pentru obiectivele învățării; face apel la diverse metode de instruire, precum exemplificarea și activitățile practice, pentru a susține învățarea; utilizează elemente multimedia – text, imagini, animație, fișiere audio, filme – ca suport pentru accesibilizarea conținutului și pentru diversificarea metodelor de instruire; construiește cunoaștere și dezvoltă competențe în relație directă cu obiectivele individuale ale celui care învață, constituind o soluție pentru parcursuri de învățare personalizate. Astfel, e-ul din elearning denotă doar mediul prin care se realizează instruirea; conținuturile sunt digitalizate – devin eContent – pentru a putea fi păstrate și distribuite în format electronic, iar interacțiunile între actorii sistemului de instruire se pot realiza mediat, prin intermediul noilor tehnologii.

Analiza din punct de vedere didactic a modurilor în care se realizează elearning se poate face doar prin diferențierea între tipurile de experiențe propuse prin utilizarea computerului în instruire, pe multiple criterii. Tipologia propusă de prof. Eugen Noveanu (2006) pentru structurarea taxonomică a tipurilor posibile de activități didactice cu suportul noilor tehnologii constituie un punct de plecare pentru o abordare teoretică și metodologică temeinică:

Obținem, astfel, 27 de posibilități de combinare, formând tot atâtea moduri în care se poate realiza instruirea cu ajutorul noilor tehnologii – moduri care se pot particulariza la rândul lor, în măsura în care rafinăm criteriile de analiză.

Referințe bibliografice

• CLARK, R.C.; MAYER, R. (2003). E-learning and the Science of Instruction. San Francisco: Pfeifer.
• CUCOȘ, C. (2006). Informatizarea în educație. Iași: Polirom.
• Holotescu, C. (2004). Ghid eLearning. Timișoara: Solness.
• HORTON, W.; HORTON, K. (2003). E-learning Tools and Technologies. Indianapolis: Wiley Publishing.
• ISTRATE, O. (2000). Educația la distanță. Proiectarea materialelor. Botoșani: Agata. Online: agata.ro/olimpius-istrate-educatia-la-distanta-proiectarea-materialelor
• ISTRATE, O. (2003). Ce este elearning? București: Institutul pentru Educație. Online: elearning-forum.ro
• MALIȚA, M. et al. (2001). e-Școala. București: Editura Tehnică.
• NOVEANU, Eugen (2005). Proiectarea pedagogică a lecțiilor multimedia. Modulul II: Problematica obiectivelor. București: Asociația pentru Științele Educației.
• STROE, A.D. (2005). Standarde și sisteme de elearning. Bacău: Edusoft.