Familia este plasată în cadrul actualului curriculum în perspectiva partenerului activ din cadrul educației copilului. Mult timp s-a considerat că întreaga responsabilitate în ceea ce privește educarea copilului revine instituțiilor de învățământ, familia fiind cea care doar se bucură de beneficiul acestei acțiuni. Rolul părinților nu poate înceta odată cu intrarea copilului în cadrul activității didactice, ceea ce se schimbă doar fiind modul în care este abordat copilul, raportat la noul său statut, concordând cu ceea ce se întâmplă în mediul didactic. Această relație reprezintă unul din punctele sensibile în ceea ce privește microsocietatea din cadrul grădiniței. Dacă ținem cont că ambele părți implicate converg spre aceeași finalitate referitor la educația copilului, această relație ar trebui să se desfășoare ireproșabil. Totuși, pot apărea divergențe când fiecare dintre cele două părți propune propriul stil de educație, în același timp combătându-l pe celălalt. Idealul care se urmărește este ca părinții să devină colaboratori permanenți ai educatorului, părțile implicate urmărind ca propriile acțiuni să fie cât mai eficiente.

Copilul nu poate fi educat diferențiat (în cadrul a două medii: familia și grădinița) ci educația lui trebuie să se realizeze ca un întreg, prin exercitarea unui modus vivendi între părinți și educatoare. Acest proces se poate realiza doar în condițiile unei continue acțiuni educative între familie și unitatea de învățământ. Din punct de vedere al reformei din învățământ, s-a avut în vedere reconsiderarea poziției față de părinți, aceștia dobândind o implicare constructivă activă în cadrul actului educațional, fiind percepuți ca parteneri egali în educație. Copilul beneficiază de cooperarea dintre cei doi factori, dacă aceasta se face printr-o comunicare corespunzătoare ținându-se seama de dimensiunea umană a acestei relații.

Scopul urmărit de cei doi factori implicați în educația copilului este același, doar că fiecare are alte repere privind procesul educativ. Diferențele de pregătire sunt sesizabile în ceea ce privește educația. Diferențele de cultură, vârsta, informațiile precum și sursele prin care acestea sunt obținute, stilul de comunicare precum și capacitatea prin care pot fi evitate comportamentele negative diferă de la un factor la celălalt. Subiectivismul poate reprezenta o problemă, de aceea este necesară o implicare cât mai mare a părinților în activitatea didactică pentru ca granițele subiectivismului să poată fi depășite. Educatoarea trebuie să aibă obligația de a se informa asupra mediului din care provin copiii, asupra categoriilor profesionale ale părinților, problemele deosebite ale fiecărei familii în parte, tot ceea ce poate afecta evoluția corectă a copiilor în cadrul grupului. Nu trebuie să primeze doar implicarea din punct de vedere material sau discuțiile despre dezvoltarea copilului, ci este necesară o implicare în problemele întregii grupe de preșcolari.

Prin dimensiunea umană, cei doi factori implicați au ocazia de a purta un dialog reciproc și de a găsi cele mai oportune căi de comunicare ale unei relații profund umane. De multe ori, părinții și bunicii simt nevoia de a împărtăși probleme care pot depăși spațiul grupei, dar pe care educatoarea trebuie să le asculte cu multă răbdare și înțelegere. De asemenea ea poate fi pusă în situația ingrată de a acorda sfaturi în anumite probleme care au loc în interiorul spațiului familiei. Astfel, intervine capacitatea educatoarei de a discerne, de a oferi sfaturi sau încurajări, precum și de a ști să evite implicarea atunci când nu este cazul în anumite situații. Datorită naturii profesiei sale, educatoarea intră în contact cu problemele familiale aparent irezolvabile, care pot fi abordate în măsura unor intervenții delicate și discrete. Astfel, acest tip de relație în care părintele este convins de faptul că educatoarea are capacitatea de a oferi răspunsuri la anumite probleme care nu sunt doar ale copiilor, ci și la unele probleme care țin de relațiile interumane este benefică din punct de vedere educativ.

Părinții care destăinuie educatoarei probleme ce țin de perspectiva familială fac acest lucru pentru că grădinița le inspiră un spațiu primitor, capabil de a le câștiga încrederea. Extrem de puține sunt cazurile când părinții oferă fără să aștepte să primească ceva în schimb. Aici intervine rolul educatoarei, care trebuie să-și depășească mentalitatea care o limitează la fișa postului său și să nu raporteze acțiunile întreprinse la veniturile materiale pe care le realizează și este implicată din acest punct de vedere nu doar profesional, ci și uman și mai ales moral.

Ceea ce este specific firii umane este că omul dovedește o implicare motivată, iar părinții se implică convinși fiind că investițiile lor materiale, spirituale și fizice merită tot efortul pe care îl depun. O bună colaborare între părinți și educatoare se bazează pe o comunicare cât mai eficientă, un tot unitar al cerințelor și acțiunilor, în care intersul copilului trebuie să primeze, schimburi de opinii precum și reuniuni de informare asupra tuturor activităților din cadrul grupei. Părintele trebuie convins în primul rând prin acțiuni și nu prin vorbe că în cadrul procesului instructiv-educativ, copilul său participă la ceva cu totul deosebit aici, nu numai se joacă cu jucăriile cum de altfel cred unii dintre aceștia, ci prin jocul practicat ca activitate instructiv-educativă își însușesc cunoștințe, priceperi și deprinderi specifice nivelului său de dezvoltare.