Educația timpurie, adesea considerată fundamentul dezvoltării umane, a cunoscut o evoluție semnificativă de-a lungul istoriei, reflectând transformările sociale, culturale, politice și științifice ale epocilor succesive. De la primele forme rudimentare de instruire domestică, până la politicile elaborate ale educației instituționalizate din secolul XXI, această dimensiune a învățământului a fost mereu în centrul preocupărilor pentru bunăstarea și dezvoltarea holistică a copilului. În acest articol, ne propunem să explorăm, dintr-o perspectivă amplă și integrativă, principalele etape ale evoluției educației timpurii, teoriile care au modelat această ramură educațională, reperele legislative și politice esențiale, precum și exemple concrete de bune practici implementate în contexte internaționale și românești, care demonstrează importanța strategică a intervenției educaționale precoce în viața fiecărui individ.

Încă din antichitate, forme incipiente de educație pentru copii mici pot fi identificate în cultura greacă și romană, unde părinții și mentorii aveau rolul de a iniția copilul în valorile cetății. Deși nu se vorbea despre o educație timpurie formalizată, învățarea se realiza în mod natural, prin imitație, joc și ritualuri cotidiene, care favorizau socializarea și dobândirea unor deprinderi fundamentale. În Evul Mediu, educația copiilor a fost profund influențată de doctrina religioasă, accentul căzând pe obediență și moralitate, iar copiii erau considerați ființe incomplete, supuse rigorilor educației rigide.

Abia în epoca Iluminismului, prin gânditori precum John Locke și Jean-Jacques Rousseau, copilul a fost recunoscut ca o ființă distinctă, cu nevoi specifice de dezvoltare și cu un potențial care trebuie cultivat într-un mediu propice. Rousseau, în celebra sa lucrare Emile ou De l’éducation (1762), argumenta că educația trebuie să respecte ritmurile naturale ale copilului, punând accent pe autonomie, explorare și experiență directă – principii care stau și astăzi la baza pedagogiei moderne a copilăriei timpurii. Secolul XIX a fost martorul primei instituționalizări reale a educației timpurii, prin contribuția esențială a lui Friedrich Fröbel, fondatorul grădiniței („Kindergarten”), care considera jocul ca fiind forma supremă de exprimare și învățare pentru copilul mic. În aceeași perioadă, Maria Montessori aduce o contribuție inovatoare prin elaborarea unei pedagogii centrate pe copil, bazată pe libertate, ordine și autoeducație, într-un mediu atent structurat.

Educația timpurie s-a conturat ca un domeniu de sine stătător în secolul XX, pe fondul cercetărilor din domeniul psihologiei copilului, al neuroștiințelor și al pedagogiei. Jean Piaget, cu teoria dezvoltării cognitive în stadii, a arătat că în perioada 0–6 ani copilul trece prin etape fundamentale de formare a schemei mentale, iar Vygotsky, prin conceptul de zonă proximă de dezvoltare, a subliniat importanța interacțiunii sociale în construirea cunoașterii.

Teoria atașamentului formulată de John Bowlby aduce în atenție rolul relației afective stabile și continue în dezvoltarea echilibrată a copilului, susținând nevoia unei intervenții educaționale care să favorizeze securitatea emoțională. Teoriile moderne ale învățării centrate pe copil, precum constructivismul social sau teoria inteligențelor multiple (Howard Gardner), consolidează ideea că educația timpurie nu este un proces de umplere a minții copilului cu informații, ci o artă de a ghida descoperirea, interogarea, exprimarea creativă și dezvoltarea afectivă într-un cadru incluziv și stimulativ. În context românesc, Constantin Cucoș afirmă că „educația timpurie reprezintă prima formă instituționalizată de socializare deliberată, într-un mediu reglat afectiv și cognitiv, menit să sprijine în mod echilibrat dezvoltarea personalității copilului” (Cucoș, 2014, p. 210). El insistă asupra caracterului formativ și compensator al educației timpurii, mai ales în raport cu inegalitățile sociale și educaționale care apar încă de la vârste fragede.

La nivel internațional, educația timpurie este recunoscută ca un drept fundamental al copilului. Convenția ONU privind Drepturile Copilului (1989) stabilește, la articolul 28, dreptul copilului la educație de calitate, accesibilă de la cele mai fragede vârste. Raportul Education for All (UNESCO, 2000) subliniază faptul că investiția în educația timpurie este una dintre cele mai eficiente măsuri pentru reducerea inegalităților și pentru garantarea echității sociale. În Uniunea Europeană, Strategia pentru Educație și Formare 2020 și ulterior Agenda 2030 promovează dezvoltarea rețelelor de educație timpurie incluzivă, de calitate, punând accent pe formarea cadrelor didactice, pe implicarea părinților și pe dezvoltarea serviciilor integrate de sprijin pentru copil. În România, cadrul legislativ este reglementat prin Legea Educației Naționale nr. 1/2011, care definește educația timpurie ca nivel preșcolar (0–6 ani), structurat în nivel antepreșcolar (creșă, 0–3 ani) și preșcolar (grădiniță, 3–6 ani), și prevede diversificarea ofertei educaționale, asigurarea gratuității învățământului preșcolar și dezvoltarea de parteneriate cu familia și comunitatea. Cu toate acestea, implementarea practică a acestor prevederi rămâne adesea inegală, din cauza disparităților teritoriale, a deficitului de personal calificat și a resurselor limitate din mediile defavorizate.

Una dintre cele mai recunoscute bune practici internaționale este abordarea Reggio Emilia, dezvoltată în Italia, care plasează copilul în centrul procesului educațional și valorifică expresia artistică, colaborarea între copii și adulți și integrarea mediului ca al treilea educator. Curriculumul este emergent, adaptat intereselor copiilor, iar documentarea educațională este utilizată pentru reflecția pedagogică și dialogul cu părinții. În Finlanda, sistemul de educație timpurie promovează echilibrul între învățare și joacă, încurajează autonomia și gândirea critică și oferă o pregătire riguroasă pentru educatori, considerându-se că „fiecare copil are dreptul să înflorească în propriul său ritm”. În România, exemple de bune practici pot fi identificate în cadrul unor proiecte precum Grădinița Estivală, organizată de Salvați Copiii, care oferă servicii educaționale gratuite copiilor din medii vulnerabile în timpul vacanței, sau programul Fiecare Copil în Grădiniță, al Asociației OvidiuRO, care a condus la introducerea stimulentului educațional sub formă de tichete sociale pentru prezența copiilor din familii defavorizate la grădiniță.

În multe grădinițe din România, se observă tendințe pozitive privind abordarea centrată pe copil, utilizarea portofoliului educațional, parteneriatul cu părinții și colaborarea interinstituțională cu biblioteci, muzee și ONG-uri, toate acestea contribuind la o educație timpurie de calitate, holistică și adaptată nevoilor actuale ale copilului.

Evoluția educației timpurii reflectă o schimbare profundă de paradigmă – de la o concepție despre copil ca obiect al educației, la una în care copilul este subiect activ, capabil de învățare profundă, încă din primii ani de viață. Înțelegerea importanței acestei etape critice pentru dezvoltarea ulterioară a copilului trebuie să fie dublată de măsuri concrete, de politici publice coerente și de formare profesională continuă a educatorilor. Numai printr-o viziune integrată, prin colaborare între toți actorii educaționali și prin valorizarea cercetării în domeniu se poate asigura o educație timpurie relevantă, echitabilă și eficientă, în beneficiul întregii societăți.

Bibliografie

Cucoș, C. (2014). Pedagogie. Iași: Editura Polirom.

European Commission (2011). Early Childhood Education and Care: Providing All Our Children with the Best Start for the World of Tomorrow. Brussels.

Gardner, H. (1993). Multiple Intelligences: The Theory in Practice. New York: Basic Books.

Piaget, J. (1952). The Origins of Intelligence in Children. New York: International Universities Press.

Rousseau, J.J. (1762). Emile ou De l’éducation. Paris.

UNESCO (2000). Education for All: Dakar Framework for Action. Paris.

Vygotsky, L. (1978). Mind in Society: The Development of Higher Psychological Processes. Cambridge, MA: Harvard University Press.

UNICEF (2021). The State of the World’s Children 2021: On My Mind – Promoting, Protecting and Caring for Children’s Mental Health. New York.