În mediul educațional și familial, preocuparea tradițională pentru performanța academică și integrarea socială a copiilor a căpătat recent o nouă dimensiune odată cu înțelegerea rolului crucial al vieții emoționale. Cercetările din diverse domenii – de la psihologie la management – au plasat Inteligența Emoțională (EQ) în centrul atenției. După cum argumentează Goleman în 1995, dezvoltarea emoțională este la fel de esențială ca cea cognitivă, EQ având o importanță comparabilă cu IQ-ul tradițional. De fapt, cercetările arată că EQ determină aproximativ 80% din reușita în viață.

Observațiile practice au evidențiat că unii indivizi cu IQ mai modest reușesc să obțină rezultate superioare celor cu abilități cognitive mai dezvoltate. Conform definiției propuse de Salovey și Mayer în 1990, inteligența emoțională reprezintă capacitatea de a percepe, diferenția și gestiona emoțiile proprii și ale celorlalți, folosind aceste informații pentru a naviga diversele situații de viață.

În contrast cu simpla acumulare de cunoștințe, inteligența presupune capacitatea de a procesa creativ informațiile existente pentru adaptare. Un elev poate excela din punct de vedere academic, dar fără o bună înțelegere și gestionare a emoțiilor, va întâmpina dificultăți în relațiile interpersonale și, implicit, în obținerea performanței școlare.

Sistemul educațional contemporan, cu accent pe reguli și sarcini rigide, tinde să inhibe exprimarea emoțională și creativitatea în favoarea memorării mecanice. Acest dezechilibru explică parțial de ce unii indivizi cu inteligență cognitivă ridicată nu ating succesul așteptat. Deși există dezbateri privind originea înnăscută sau dobândită a inteligenței emoționale, există un consens că aceasta poate fi dezvoltată prin educație, spre deosebire de IQ-ul cognitiv care rămâne relativ constant.

Societatea actuală demonstrează că succesul academic nu garantează reușita în viață. Există numeroase exemple de studenți excepționali care ulterior eșuează profesional din cauza slabei dezvoltări a abilităților practice și sociale. În același timp, persoane cu aptitudini intelectuale moderate pot atinge succesul prin adaptabilitate socială superioară.

Această aparentă contradicție își găsește explicația în natura diferită a provocărilor întâlnite în mediul academic față de cel social. În educație, problemele sunt de obicei bine definite, cu soluții clare, pe când viața reală prezintă situații ambigue, cu multiple rezolvări posibile. Pentru a înțelege mai bine această dinamică, cercetătorii au introdus concepte noi, printre care și inteligența emoțională, care ajută la explicarea succesului în contextele complexe ale vieții moderne.