O societate care tolerează impostura în educație își condamnă singură viitorul, pentru că formează atât resurse umane ineficiente în toate compartimentele sale, cât și elite false, incapabile să gândească, să creeze și să conducă responsabil.
Educația este, prin însăși natura ei, un act de construcție pe termen lung. Ea modelează caractere, formează conștiințe și pregătește viitorul unei națiuni. Atunci când școala încetează să mai fie un spațiu al meritului, al efortului și al adevărului, transformându-se într-un simplu mecanism de obținere a unor avantaje materiale sau de prestigiu nemeritat, se produce o fisură gravă în temelia societății.

Sistemul de învățământ preuniversitar românesc al ultimilor ani nu mai caută cunoașterea, ci certificatul, nu mai încurajează vocația, ci parvenitismul, promovând o educație care nu mai este orientată pe un drum al devenirii, ci este văzută ca o scară pe care se poate urca grăbit, călcând peste valori, peste reguli și peste cei care demonstrează competență și muncesc onest. În interiorul sistemului educațional au ajuns să prospere nenumărați elevi protejați de note nemeritate, profesori promovați prin relații și decidenți lipsiți de competență, școala pierzându-și astfel menirea și devenind, pe zi ce trece, o piață a aparențelor. Într-un astfel de context, munca onestă a devenit ridicolă, competența a fost marginalizată, iar mediocritatea agresivă s-a instalat ca normă. Spiritul critic a slăbit, respectul pentru adevăr s-a erodat, iar copiii învață subtil, cu fiecare zi ce trece, că valoarea nu se câștigă prin efort, ci se negociază prin influență și șiretlic, într-o școală care nu mai luminează, ci întunecă, nu mai eliberează, ci uniformizează în impostură.

Fără o educație autentică, întemeiată pe merit și responsabilitate, nicio societate nu poate evolua real. Progresul nu se clădește pe diplome goale, ci pe minți formate și caractere solide. Când școala devine o sursă de „hrană facilă” sau un spațiu de satisfacere a unor ambiții mult prea mari în comparație cu propriile competențe, ea încetează să mai fie motorul dezvoltării și se transformă într-un simptom al declinului. Iar o societate care își pierde respectul pentru educație își pierde, în cele din urmă, și speranța.

Indiferența celor mulți față de această degradare este poate cea mai periculoasă formă de complicitate. A accepta ca certificările să fie golite de conținut, ca examenele să fie formale, ca valorile să fie înlocuite de aranjamente înseamnă a consimți la o minciună colectivă. În fața unei astfel de triste realități cu care se confruntă învățământul românesc, se impune ca poziția noastră, a profesorilor dedicați, să fie una de veghe permanentă și de luptă asumată din principiu. Nu din orgoliu, nu din dorință de conflict, ci din convingerea profundă că tăcerea în fața nedreptății devine complicitate. A lupta pentru demascarea hibelor sistemului educativ înseamnă, înainte de toate, a apăra copiii, cei mai vulnerabili și, totodată, cei mai importanți beneficiari ai școlii. Orice disfuncție, orice impostură, orice compromis făcut în educație se răsfrânge direct asupra lor, le deformează șansele, le slăbește încrederea și le răpește dreptul la o formare autentică.

Cred cu tărie că educația nu poate fi clădită pe compromisuri, pe relații sau pe frică, ci pe merit, onestitate și respect față de copil și față de actul pedagogic. De aceea, consider că este fundamental a fi semnalate cu fermitate derapajele, a fi puse întrebări incomode și a se cere schimbare, chiar și dacă acest lucru presupune opoziție sau izolare într-un sistem care a alunecat de mult pe panta degradării.

Nu-mi rămâne decât să sper, cu o credință care refuză să se stingă, ca această conștiință națională, adesea amorțită de resemnare și obișnuință, să se trezească în cele din urmă. Să înțeleagă că lupta pentru educație nu este o temă marginală, rezervată unor voci sporadice, ci o bătălie esențială pentru însăși ființa și viitorul propriei națiuni. Să înțeleagă că solidaritatea cu cei care apără educația de o degradare constantă și care cer, cu fermitate, ca școala să fie condusă de competență, de moralitate și de respect față de misiunea ei este, in primis, un act de responsabilitate și nu doar unul de rebeliune fără șanse. Numai astfel această luptă va putea deveni o cauză comună, capabilă să reclădească încrederea și să deschidă, cu adevărat, un drum al speranței.