Designul educației personalizate

Educația ține pasul cu lumea modernă, cu realitatea care se transformă zilnic. Prin urmare, planificarea anuală a conținuturilor e o provocare pentru profesori, în contexte școlare diferite, raportate la o realitate unică, complexă, cu un impact major care îmbină oportunități și bariere deopotrivă, valorizate în mod constructiv pentru reușita actului didactic.

De ce contextul actual necesită un design vizibil, realizat împreună cu elevii, cu ceea ce își doresc să realizeze? Societatea de azi e definită de specialiști ca un amestec de conservatorism și inovație. Se regăsește și în contextul școlar. Diferența e vizibilă între elevi. Fiecare dintre ei poartă un bagaj cultural, lingvistic, de abilități și competențe specifice, de cunoștințe din domenii diverse, în funcție de sfera sa de interes și de specificitatea locului de unde provine. Realitatea fiind ambiguă, lipsită de claritate, a fost posibilă determinarea în bune condiții a acestei distincții din afara școlii, pentru a determina și preciza corect modul de a transmite cunoștințe și a forma competențe. Într-o lume liniară, e mai ușor de distins. Așa ceva se întâmpla în anii 1950-1960, în epoca comportamentului, perioada în care exista o dependență clară pentru realizarea finalităților educației cu accent pe transmiterea cunoștințelor. Anii 1980-1990 corespund perioadei constructivismului. Prezența unei ideologii clare de referință a fost pusă la îndoială. Cunoașterea a fost construită în jurul unui context și astfel a devenit baza creării conceptelor. Epistemologia a devenit mai importantă decât ontologia. Astăzi însă, se ajunge la o altă situație, diferită, caracterizată teoretic ca interacționism. Care este caracteristica cheie? Necesitate, tocmai pentru specificitate și diversitate, pentru a construi semnificații de context. Sensuri cu care trebuie să fie în concordanță un concept și o abilitate, o însușire/ înțelegere și o aplicare în situații noi, în afara contextului inițial propus.

Dar sensul este o responsabilitate a celui educat, care trăiește local într-un context dat. Această importanță a sensului construită în context, care se datorează complexității sistemului educațional, are două consecințe: utilizarea teoriilor generale adaptate la nivel local și dezvoltarea competențelor în contextul actual al educației zilelor noastre. Este adevărat că practicile conduc către teorii în mod inductiv,  dar sunt complet separate. Lumea teoriei și lumea practicii. Teoriile erau generale și practicile adaptate. În actualitate această relație nu mai există.

Educația zilelor noastre propune activități în care converg diferențele dintre teorie și practică, care reproduc recursiv cunoștințe însușite prin procese de imersiune și distanțare, imersiune și reflecție asupra acțiunilor. Astfel de activitate intelectuală produce ambele concepte generale, o cunoaștere înțeleaptă experimentată și transmisă social, dar și semnificații specifice, un mix de agregări între cunoștințe și experiență, ceea ce se întâmplă individual, dar și la nivel de comunitate. Acesta e traseul parcurs, experiențele individuale sunt împletite cu cele comunitare și formează specificitatea locului.

Revenind la conceptul de competență, aceasta e consecința impusă de realitatea educațională care se realizează în contexte diferite. Dacă ne îndreptăm spre inovație, este important să înțelegem cum abordăm inovația, cum răspundem la problemele noi și emergente care apar zilnic, cu rezolvare tipică, specifică, creativă, personalizată. Comunitatea Europeană ne amintește că o competență este interacțiunea dintre cunoștințe, abilități și atitudine. Fapta nu provine din cunoaștere. Competența nu este o cunoaștere pusă în acțiune, este ceva nou, creat în context, care ține cont de cunoaștere, care mobilizează cunoștințele și abilitățile, ține cont de atitudini, de modul în care este înțeles un context și dinamica lui. Prin urmare, competența este văzută ca realizare a acțiunii și activității individuale. Se vede acum la nivel didactic, educațional, prin proiectarea la nivel contextual, într-o societate diversă, diferită și inovativă? În viziunea clasică, curriculum-ul era conceput pentru realizarea finalităților unei discipline bine determinate. Structura disciplinei corespundea cu structura curriculum-ului, dat a-priori.

În plus, fiecare capitol era împărțit în subcapitole, structuri, subiecte separate, conform unei planificări fragmentate liniare. În context educațional actual însă, această structură nu mai este valabilă, pentru că multe concepte concurează la nivel de curriculum. Există mai multe abordări, nu doar o structură dominantă, o singură succesiune posibilă. Prin urmare e necesară construirea unui context, o succesiune care abordează din unghiuri diferite fenomene, cunoștințe, atitudini, concepte. Adică construirea unui sens pe care să îl urmeze calea educațională. Programa devine o construcție a sensului, nu o prelungire a conținutului disciplinar dat, nu implementarea unei structuri sugerate de disciplina de studiu separată. Conceptele se împletesc în activități interesante, creativitatea se exprimă, competențele încep să se dezvolte.

Curriculum-ul, în asemenea abordare, este reprezentarea unor argumente importante și a sensului a ceea ce intenționez să construiesc prin urmarea căii de dezvoltare educațională. Este ca și cum aș crea o haină, utilizând ceea ce știu, ceea ce știu să fac și ceea ce doresc să realizez.

Clar este designul pe care îl propun și pe care îl urmez, cu abilitatea de a rezolva prompt problemele care ar putea să apară pe parcursul realizării activității. Întrebare: Care este programa? Identificarea a ceea ce este nevoie, ideea sensului, ideea designului pe care vreau să îl construiesc chiar pe această cale, care este semnificația situată. La fel cum programa trebuie să fie explicită și împărtășită celor implicați în actul educational, sensul nefiind cunoscut numai pe baza structurii disciplinare, extern de traseul în sine, la fel și activitatea realizată în contexte diferite schimbă sensul, modul de abordare și realizare. Iar acest nou sens trebuie prezentat, dezbătut și discutat împreună cu toți factorii educaționali. Activitățile, strategia au fost odată actele desfășurate de profesori și elevi, azi sunt doar etape din educații apuse.

Cunoștințe – acțiune – feedback—revizuire este o combinație care ține cont doar de cunoștințe și acțiuni, feedback oferit de profesor în funcție de standarde impuse, recenziile traseului. Activitățile se organizau în funcție de diferite elemente, se concretizau în funcție de obiectivele propuse, concepțiile și experiențele elevilor, feedback-ul oferit în acțiune, recenzii referitoare la gradul de abordare a conceptelor.

Este o cale cu un singur sens. În schimb, viziunea modernă asupra educației bazată pe activități care să dezvolte competențe are propria densitate multimodală, este un element nou pentru că realizează o punte între cunoașterea implicită și cunoașterea bazată pe experiență.

Prin cunoaștere, dobândire de cunoștințe, multe teorii identifică acțiunea și activitatea ca un tot unitar în jurul căruia se realizează planificarea activităților integrate pentru dezvoltarea competențelor. Este un trend regăsit la nivel de cercetare pedagogică pe care se bazează actul educational modern.

 

Accesări: 98

Articole asemănătoare