Sistemul de învățământ reprezintă o componentă importantă a sistemului economic și socio-cultural al unei țări. În contextul actual, scopurile generale ale educației vizează, sub aspect formal, dezvoltarea potențialului nativ din punct de vedere intelectual, tehnic, profesional și estetic, în timp ce, sub aspect informal, urmăresc asimilarea valorilor culturale pe care omenirea le-a acumulat de-a lungul timpului.
Scopurile generale ale educației sunt transpuse în competențe specifice. Acestea trebuie adaptate la cerințele sociale care se înnoiesc permanent, fapt ce necesită, pe lângă asimilarea de către elevi a unor cunoștințe de specialitate, formarea unor capacități intelectuale și a unor deprinderi, a unei culturi generale în cadrul căreia un rol important îl ocupă istoria. Le  insuflă elevilor modele comportamentale, atitudini, sentimente, stări afective. Istoria ca disciplină de învățământ reprezintă forma didactică a bazelor științei istorice. Aceasta selectează atât calitativ cât și cantitativ faptele istorice semnificative din preistorie până în prezent, stabilind contribuția fiecărei epoci la tezaurul de valori al umanității.  În  școală,  istoria devine un mijloc important de formare și informare și deține un rol semnificativ în conturarea personalității elevului. Acesta trebuie să dobândească abilitatea de a interpreta și înțelege cauzalitatea evenimentelor, trebuie să  deprindă metodele și căile de a stăpâni, evalua și utiliza informația de specialitate.

În ultimul deceniu, idealul educațional românesc al mileniului III a dobândit o dimensiune europeană, fapt datorat integrării europene sub toate aspectele. Dimensiunea europeană a educației are drept obiectiv major formarea unor cetățeni europeni, cu informații și competențe europene, cu o cultură, conștiință și identitate europeană. Conform recomandării Adunării parlamentare europene numărul 1283/1996 către Consiliul Europei, predarea istoriei trebuie să țină seama de faptul că aceasta are drept scop formarea unor deprinderi de interpretare și analiză a informației într-o manieră critică și responsabilă, de recunoaștere a complexității problemelor și de apreciere a diversității culturale.

Conținutul programelor de istorie va trebui să fie deschis, să cuprindă toate aspectele unei societăți (istorie politică, istorie socială și culturală); este necesar atât studiul istoriei locale cât și studiul istoriei naționale si a minorităților.  Justificarea acestor recomandări se regăsește într-o anexă a documentului, unde se precizează faptul că „predarea istoriei trebuie să ocupe un loc central în educația unor cetățeni responsabili și implicați activ în viața politică și în cultivarea respectului pentru diferențe între popoare, fiind bazată pe înțelegerea identității naționale și a principiilor toleranței. Ea trebuie să fie o componentă fundamentală a construcției europene liber consfințite pe baza moștenirii istorice și culturale comune, îmbogățită prin diversitate. Să permită cetățenilor Europei să își formeze și să afirme propria identitate individuală și colectivă prin cunoașterea moștenirii istorice comune cu aspectele sale locale, regionale, naționale, globale”.

În ceea ce privește studierea istoriei locale în școală, Constantin Cucoș definește curriculumul local drept „acele oferte educaționale de care beneficiază doar unii elevi dintr-un spațiu geografic, pentru care respectivele valori se dovedesc prioritare, fiabile, operaționale, de strictă necesitate – de exemplu cunoștințe de etnografie, folclor, istoria sau geografia comunității locale”. Astfel, istoria locală este o realitate a școlii românești contemporane, un element de actualitate dar și o necesitate. Este cea de lângă noi, din imediata vecinătate, este cea căreia îi aparținem, este cea care așteaptă să fie descoperită și valorificată.

Un principiu de bază al educației istorice îl reprezintă organizarea învățării istorice de la particular (istorie locală) la general (istorie națională și universală). Integrarea istoriei locale în istoria națională sau chiar în istoria universală conduce la o mai bună înțelegere a fenomenului istoric de către elevi, aceștia devenind astfel capabili să analizeze în mod obiectiv faptele, fenomenele și procesele istorice. Trezindu-le interesul și curiozitatea față de istoria locală, aceștia vor ajunge să fie preocupați de implicarea activă în viața comunității, de promovarea toleranței și a bunei înțelegeri. Istoria locală vine în sprijinul elevilor pentru a le forma acestora atitudini civice precum și sentimentul de apartenență la spațiul și comunitatea căreia îi aparțin. Astfel este evidențiat specificul autohton și sunt afirmate valorile locale prin care individul dobândește o identitate.

În procesul de predare-învățare a istoriei locale, un rol important îi revine principiului transdisciplinarității, deoarece pe parcursul demersului didactic se fac referințe la așezarea geografică, floră, faună, opere de artă, literatură, presă etc. În acest context, elevul învață și dezvoltă competența de  fi purtătorul propriei identități etno-culturale, pe care o protejează, o păstrează și o îmbogățește cu experiența proprie.

În concluzie, pot fi identificate numeroase avantaje ale unor astfel de demersuri, ce au ca finalitate realizarea obiectivului și idealului educațional al formării unor personalități noi, complexe, deschise ale unor viitori cetățeni europeni. Elevii își exersează astfel toleranța etnică, religioasă și culturală, acceptă diversitatea intereselor, motivațiilor, emoțiilor și rezolvarea pe cale non-violentă a conflictelor.