Motivația profesorului se naște în el, dar se hrănește din mediul în care lucrează
Există o parte din profesor despre care vorbim prea puțin. Vorbim despre competențele lui, despre rezultatele elevilor, despre metode, programe, tehnologii și formare continuă. Îi cerem să fie bine pregătit, creativ, flexibil, empatic și mereu în căutare de soluții. Dar, dincolo de toate acestea, există un om. Un om care poate intra într-o dimineață în clasă plin de energie și, în altă zi, cu sentimentul că nu mai are de unde să dea. Un om care are propriile întrebări, îndoieli și oboseli, despre care elevii nu știu nimic. Poate că, înainte de a ne întreba cât de bine predă un profesor, ar trebui să ne întrebăm și cum se simte omul care predă.
Am ajuns să cred că motivația profesorului nu este o calitate pe care o ai sau nu o ai. Ea se schimbă și se hrănește din sensul pe care îl găsim în ceea ce facem, din valorile noastre și din dorința de a simți că munca noastră contează. Dar omul nu trăiește în afara unui context. Motivația profesorului se naște în el, dar se hrănește din mediul în care lucrează. Contează oamenii cu care lucrează, felul în care este privit și respectat, relația cu colegii și cu cei care conduc școala, libertatea de a avea inițiative și posibilitatea de a învăța.
Uneori profesorul obosește să fie profesor. O oră pe care altădată o pregăteai cu entuziasm ajunge să fie făcută aproape mecanic. Un proiect care te-ar fi făcut cândva să pierzi noțiunea timpului devine încă un lucru pe lista de sarcini. Și cred că aici este o diferență importantă: aceea dintre a nu mai iubi ceea ce faci și a fi epuizat de felul în care faci acel lucru. Un profesor poate să-și iubească profesia și, în același timp, să fie obosit de ea. Poate să creadă în educație și să aibă zile în care nu mai suportă școala. Poate să aibă nevoie de o schimbare fără ca aceasta să însemne că a renunțat la profesie.
După mulți ani la catedră, rutina poate deveni aproape invizibilă. Aceleași conținuturi, aceleași perioade ale anului, aceleași responsabilități. Rutina ne ajută să funcționăm, dar devine o problemă atunci când înlocuiește sensul. Poate că, după ani de profesie, întrebarea nu mai este doar „Cum să predau mai bine?”, ci și „Cum vreau să mă simt în timp ce predau?”. Pentru că este posibil să fii un profesor competent și, în același timp, un om care nu mai este bine în felul în care își trăiește profesia.
Am simțit și eu, în ultimii ani, această oboseală, am văzut-o și la colegii mei. Au fost perioade în care am tras de mine și m-am întrebat dacă mai vreau să continui, dacă ar trebui să schimb ceva sau chiar să mă îndepărtez pentru o vreme de profesie. Căutarea unor soluții m-a făcut să mă întreb nu doar „Ce nu mai merge?”, ci și „Ce aș putea face diferit?”. Am început să mă gândesc la schimbarea mediului, la un alt colectiv, la o altă formă de a-mi trăi profesia. Nu pentru că aș fi încetat să fiu profesor, ci pentru că am înțeles că și omul din spatele catedrei are nevoie, uneori, de aer. Nu întâmplător, raportul TALIS 2024 al OECD pune în legătură starea de bine și satisfacția profesională a profesorilor cu realitatea în care aceștia își desfășoară activitatea și evidențiază rolul relațiilor și al mediului școlar. A vorbi despre motivația profesorului înseamnă, așadar, și a vorbi despre contextul în care îi cerem să rămână motivat.
Uneori, avem nevoie să le arătăm elevilor și omul din spatele profesorului. Nu trebuie să ne ascundem permanent oboseala, emoțiile sau limitele. A spune, cu măsură și echilibru, „astăzi îmi este mai greu”, a recunoaște o greșeală sau faptul că nu știm un răspuns nu ne face mai puțin profesori, le arată elevilor că autenticitatea poate coexista cu responsabilitatea. Că a cere ajutor, a recunoaște o limită și a continua să înveți sunt gesturi de maturitate, nu de slăbiciune. Poate fi una dintre lecțiile care nu apar în nicio programă, dar care rămân.
Ne întrebăm adesea ce rămâne elevului după întâlnirea cu profesorul. Dar mă întreb și ce rămâne profesorului după ani de catedră, după sute de lecții și generații întregi de copii. „Mai sunt eu aici, în ceea ce fac?” Mai există curiozitate? Mai există bucurie? Mai există sentimentul că ceea ce fac are sens?
Poate că nu trebuie să ne întrebăm doar cum putem avea profesori mai buni, ci și cum putem crea contexte în care oamenii buni să nu se stingă. Pentru că profesorul nu este doar cel care îi ajută pe alții să crească. Este și el un om care are nevoie să crească, să învețe, să se bucure și să se întrebe. Iar poate cel mai important lucru este să rămână suficient de viu încât să observe când începe să se stingă.
Bibliografie
OECD (2024), TALIS 2024: Results from TALIS 2024.
Lomaca, C. (2024), Profesor autentic. Repere și perspective, Editura Nomina.
Albu, G. (2005), O psihologie a educației, Editura Institutul European.
Accesări: 4
prof. Codrina Diaconescu
Școala Gimnazială Nr. 1, Sănduleni (Bacău), România
Profil iTeach: iteach.ro/profesor/codrina.diaconescu