Evoluţia societăţii în ansamblul său, evoluţia ştiinţelor ca motor al dezvoltării acesteia nu puteau avea loc fără schimbările de abordare în ştiinţele educaţiei. Drept urmare, ştiinţa şi arta de a învăţa pe alţii, de a-i învăţa să înveţe, dar mai ales de a insufla dragoste pentru cunoaştere a urmat şi în acelaşi timp a deteminat evoluţia omenirii.
Un învățământ care se vrea integrat în Uniunea Europeană urmăreşte individualizarea instruirii copiilor, tratarea diferenţiată, încurajarea celor care au nevoie de ajutor, proiectarea strategiilor de stimulare a interesului copiilor pentru afirmarea de sine şi pentru instruirea conform nevoilor şi capacităţilor fiecăruia pregătirea de nivel superior a educatorilor care să le permită înţelegerea complexă a situaţiilor de învăţare.

Dacă pedagogia este ştiinţa care are ca obiect de studiu educaţia sau fenomenul educaţional, didactica este una dintre principalele ramuri ale ştiinţelor pedagogice care are ca obiect de studiu procesul de învăţământ. Etimologie: temenul de didactică provine din grecescul  didaskein care înseamnă a învăţa; didasko – învăţare, didactikos – instruire, instrucţie, didaktike – arta învăţării.

În opinia autorului Sorin Cristea, „teoria generală a instruirii/ didactica generală dezvoltată, din perspectiva paradigmei curriculumului – are ca obiect definirea şi analiza conceptelor fundamentale ale instruirii (instruire, proces de învăţământ, principii, forme de organizare; obiective, conţinuturi, metodologie, evaluare; predare-învăţare-evaluare; proiectarea activităţilor de instruire/ educaţie).

Literatura de specialitate prezintă trei etape în evoluţia didacticii:

• Etapa didacticii tradiţionale – secolele XVII – XIX – este o didactică de tip magistrocentrist – unde accentul se punea pe activitatea de predare; sursa principală de cunoaştere era percepţia şi se constata o dirijare autoritară a învăţării.
• Etapa didacticii moderne  – sfârşitul secol. XIX –prima jumătate a sec. XX- este o didactică de tip psihocentrist sau sociocentrist – accentul se punea pe activităţile de predare-învăţare, sursa principală a cunoaşterii era acţiunea determinată psihologic (curentul psihocentrist) sau social (curentul sociocentrist); se constata o dirijare psihologică sau socială a învăţării.
• Etapa didacticii postmoderne – a doua jumătate a sec. XX – de tip curricular – accent pe activitatea de predare- învăţare-evaluare;  sursa principală a cunoaşterii: acţiunea determinată psihosocial, interiorizată deplin prin startegii adecvate.  (vezi S. Cristea, Dicţionarul de termeni pedagogici, EDP, Bucureşti, p. 106).

Strategiile didactice interactive promovează o învăţare activă, implică o colaborare susţinută între elevi care, organizaţi în microgrupuri, lucrează împreună pentru realizarea unor obiective prestabilite. Cadrul didactic plasează accentul nu pe rolul de difuzor de mesaje informaţionale, ci pe rolurile de organizator, facilitator şi mediator al activităţilor de învăţare. Demersul didactic este conceput astfel încât nu îl mai are în centru pe profesor, ci pe elev. Rolul profesorului rămâne unul capital, însă, renunţând la vechile practici educaţionale rigide şi uniforme, el devine organizator al unui mediu de învăţare adaptat particularităţilor şi nevoilor beneficiarilor, facilitând procesul învăţării şi dezvoltarea competenţelor.

Practicile educative de predare activizantă şi de stimulare a potenţialului creativ al elevului se înscriu în dezideratele pedagogiei moderniste şi postmoderniste, de cooperare şi reflexie asupra învăţării. Specific instruirii interactive este interrelaţia de învăţare care se stabileşte atât între elevi şi profesori cât şi între elev-elev. Munca activă şi creativă a elevului are la bază procedee de construcţie a cunoaşterii, de restructurare a ideilor, de regândire a gândirii, metacogniţia.

Cu alte cuvinte, și la nivel preșcolar, didactica modernă pune în centrul atenţiei copilul, făcându-l părtaş la propria sa formare. Educatoarea are rolul de a proiecta, de a conduce şi îndruma activităţile folosind mijloace de învăţământ şi materiale corespunzătoare. Acum se pune accent pe folosirea mijloacelor tehnice moderne menite să înlesnească predarea şi însuşirea cunoştinţelor şi deprinderilor. Acum se realizează un învăţământ formativ, ceea ce înseamnă: selectarea judicioasă a conţinutului, dezvoltarea capacităţilor intelectuale şi a creativităţii, cultivarea intereselor cognitive şi profesionale, formarea aptitudinilor de investigare ştiinţifică, precum şi a unui stil de muncă independentă. Copilul trebuie învăţat cum să înveţe.

J. Bruner susţine că orice temă poate fi prezentată în forme care să pună accent fie pe acţiuni obiectuale, fie pe imagini, fie pe mijloace verbale. Aici se vede importanţa aplicării în procesul de învăţare, a principiului unităţii didactice dintre senzorial şi raţional. În concluzie accentul se pune pe acţiuni obiectuale şi procedee imagistice, procedee de simbolizare şi pe mijloace verbal-logice. Principiul învăţării prin acţiune asigură participarea conştientă a copiilor în procesul de predare-învăţare, de instruire şi autoinstruire, de educaţie şi autoeducaţie.

Didactica modernă prevede ca educatoarea să fie bine pregătită profesional, în mod sistematic, deoarece ea modelează cel mai fin şi complex materia „sufletul copilului”. Acum se pune accent pe trezirea interesului copiilor pentru activităţile din grădiniţă şi de aceea educatoarea trebuie să fie preocupată de organizarea, proiectarea şi desfăşurarea acestor activităţi într-un mod în care să-i atragă pe cei mici. În cadrul unei lecţii, trebuie să li se comunice copiilor obiectivele operaţionale într-o manieră accesibilă, educatoarea trebuie să ofere sugestii, să-i îndrume pe copii spre descoperirea unor lucruri noi. Lecţia (activitatea) reprezintă un sistem de idei articulate logic şi didactic în conformitate cu cerinţele psihopedagogice referitoare la predare, asimilarea cunoştinţelor, la aplicarea lor, la verificarea şi notarea rezultatelor.

Educaţia reprezintă axul principal al formării personalităţii umane. Platon spunea că „nu este nimic mai dumnezeiesc decât educaţia, prin educaţie omul ajunge într-adevăr om”.

Bibliografie

1. Boncea, A,  Strategii didactice moderne. Metode interactive de predare-învățare-evaluare, Analele Universităţii “Constantin Brâncuşi”, Târgu Jiu, Seria Ştiinţe ale Educaţiei, Nr. 3/2016
2. Colceriu Laura, Metodica predării instructiv educative in grădinițe, 2010
3. Colceriu Laura, Psihopedagogia învățământului preșcolar, 2008
4. Cristea Sorin (coord), 2006, Curriculum pedagogic – pentru formarea personalului didactic, E.D.P. R.A., Bucureşti, p. 20
5.  Dicţionarul de termeni pedagogici, EDP, Bucureşti, 1979
6. Ionescu, M., Radu, I, (1995). Didactica modernă, Cluj-Napoca Editura Dacia