De cele mai multe ori, prin pregătire, măiestrie pedagogică şi entuziasm, profesorul realizează un contact pozitiv cu elevii, chiar și cu copiii cu nevoi speciale, acesta favorizând procesul instructiv-educativ. Dragostea pentru copii, capacitatea de empatie, delicateţea sufletească, spiritul de echitate, tactul pedagogic, puterea de stăpânire de sine, competenţa şi pasiunea pentru disciplina pe care o predă şi în genere pentru cunoaştere, alegerea de activităţi atractive la lecție şi talentul de a trezi interesul elevilor pentru proiecte de cercetare (eventual şi prin exemplul personal), uşurinţa de a se adapta la neprevăzut şi necapitularea în faţa greutăţilor, exigenţa şi constanţa în cerinţele formulate, ca şi priceperea de a realiza o corectă evaluare a performanţelor elevilor sunt tot atâtea calităţi care asigură eficienţa muncii la catedră, producându-i educatorului satisfacţie. Evident, totul pe fondul unei bune sănătăţi fizice şi psihice, căci este un lucru demonstrat nu multe profesii sunt atât de solicitate sub ambele aspecte ca cea de educator.

„Alături de familie, şcoala, acest principal izvor de cultură şi factor de civilizaţie, în care se desăvârşeşte formarea omului în vederea participării lui la viaţa social-productivă, influenţează, la rândul ei, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învăţământ, personalitatea elevului. Amintim aici: tipul de şcoală, care-i conferă, în cadrul caracteristicilor generale, o notă proprie, tradiția școlii, care impune elevului o anumită ţinută, dotarea ei materială, ce creează condiţia obiectivă a unui învăţământ de calitate (laboratoare, ateliere, bibliotecă, săli de lectură, mijloace audiovizuale, computere, sală de sport etc.), conținutul învăţământului, care, dacă este bine conceput, asigură tineretului pregătirea pentru o bună integrare profesională (planuri şi programe de învăţământ, manuale şcolare), dar ne referim cu deosebire la factorul care dă viaţă politicii şcolare a statului, la profesor. De caracterul şi calitatea „dialogului” pe care acesta îl stabileşte, în raportul de muncă școlară cu elevii săi, de caracteristicile climatului pe care-l creează la lecţie depinde, în mare măsură, efectul muncii sale educative.”

Rezultatul unui raport pozitiv profesor elevi înseamnă, pe de o parte, oamenii formaţi pentru o integrare eficientă în circuitul vieţii social-productive, iar pe de alta, educatori care-şi onorează misiunea socială asumată, profesori stimați de foştii lor elevi, de colegi, de societate.

În caz contrar, când relaţia profesor – elevi este una negativă, ca urmare a unor insuficienţe şi neîmpliniri ale muncii didactice sau a unei concepţii eronate sub aspect moral în legătură cu rolul educatorului în procesul de învăţământ, se ivesc din nou carenţe în viaţa şcolară a copiilor şi cu deosebire a unora dintre ei, deoarece nu toți reacţionează la fel de sensibil la situaţiile stresante, comportamentul rezultat fiind determinat de ecuația psihologică personală şi de condiţiile particulare din viaţa în afara şcolii.

Echilibrul psihic şi moral al acestor copii devine instabil, ei vin „încruntaţi” la şcoală şi sunt pândiţi de pericolul dereglărilor psihice, al tulburărilor de conduită, al rămânerii în urmă la învăţătură şi chiar al eşecului şcolar.

Aşadar, de ce merg unii elevi „încruntaţi” la şcoală? Să le dăm din nou cuvântul, pentru că niciodată nu vor fi prea multe răspunsurile la anchetele pe această temă, a cărei soluţionare prezintă o deosebită importanță pentru crearea condiţiei optime de muncă şi de dezvoltare. Să ne oglindim cu curaj în ochii lor ageri, de astă dată în postura de profesori, pentru a ne descoperi la timp lipsurile şi pentru a le corecta. Merg „încruntaţi” poate pentru că nu întotdeauna profesorii îşi pun o asemenea întrebare. Sau chiar dacă au observat ceva, nu-i interesează. Printre amintirile din viaţa de elev, un student observa în această ordine și răspunde:
„Întrebarea dumneavoastră de ce merg unii elevi încruntaţi la şcoală? mi-a readus în memorie un lung cortegiu de amintiri din anii mei de şcoală… Din cute de suflet străbate imaginea «Domnului Trandafir, întâiul meu dascăl, la lecţiile căruia mergeam vesel, ca la sărbătoare. Primăvară după primăvară s-au deschis noi cercuri de vârstă în arbori, dar timpul n-a putut sedimenta nici un fir de praf peste amintirea mea despre acest om plin de har, de răbdare şi zâmbet.
Dar timpul sărbătorii a trecut pe neobservate. Au venit apoi, rând pe rând, alţi pedagogi şi, cu unii dintre ei, şi vremea încruntărilor. Am mers încruntat la școală, și nu de puţine ori, la profesorii care priveau totul de la înălţimea funcţiei pe care o ocupau, la zbiri care călcau cu prea multă uşurinţă peste fragilitatea copilăriilor noastre de dragul unei autorităţi greşit înţelese, la profesorii care ne nedreptăţeau, dar, mai ales, la aceia lipsiţi de înţelegere faţă de frământările noastre, care considerau că datoria lor era numai de a asculta, de a sancţiona prin note răspunsurile primite, de a preda noile cunoştinţe şi atât. Apar aici o serie de întrebări la care se cere un răspuns. De ce oare aceşti profesori nu-şi înţeleg complexitatea profesiei şi menirii lor? De ce nu încearcă să pătrundă dincolo de aparenţe, pentru a depista adevărata cauză a unor conduite ale elevilor? Nu sunt şi ei părinți? Nu trăiesc împreună cu copiii lor frământările inerente vârstei şcolare? Cum se poate explica indiferenţa lor pentru tot ceea ce nu înseamnă lecţie şi notă?” (Chestionar, nr. 28, Filologie).

A avea  în clasă copii cu CES, este o provocare, o provocare în care trebuie, noi profesorii, să învățăm  de la naivitatea și durerea lor neînțeleasă. Trebuie să fie alături de ei nu numai profesorul, preocupat de buna desfăşurare a procesului instructiv-educativ, dar şi omul care să se apropie cu înţelegere și cu căldură de problemele lor reprezintă o adevărată trebuinţă pentru acetia.„Ar trebui notează în acest sens un elev din clasa a XII-a de la Liceul G. I.»  să existe mai multă înţelegere din partea profesorilor, mai multă răbdare, toleranţă. Or, printre calitățile necesare unui bun educator, aceea a interesului pentru problemele elevului a fost remarcată, la noi în țară, în aproape toate studiile care s-au referit la personalitatea profesorului.

Dar asemenea profesori există:

„Păstrez o amintire frumoasă despre orele de filozofie, amintirea unei atmosfere destinse, cu un profesor care avea o voce cam spartă, un firicel de voce de trebuia să păstrăm în clasă o tăcere desăvârşită pentru a-l auzi, dar asta nu ne împiedica să vorbim cu el după ora de curs. Era primul profesor cu care se putea discuta o problemă sau alta în timpul recreaţiei. Îl conduceam până acasă. Când ne întâlnea pe stradă, mergea cu noi o bucată de drum. Aveam impresia că nu mai suntem simpli pioni pe o tablă de şah, ci că începem să avem o anumită personalitate.”

Din nefericire, un student de la Facultatea de Fizică notează: „Unii profesori se ascund prea des în spatele cataloagelor. Uită să părăsească morga magistrală, scaunul, catedra, distanţa. Iar cei din bănci simt nevoia să aibă alături de ei nu numai «profesorul», ci şi «prietenul». Şi nu numai în orele când poartă uniformă.”

O elevă, răspunzând la întrebarea: „Cu ce sentimente aştepţi să termini liceul?”, îşi mărturiseşte cu durere, în aceeaşi ordine de idei, dezamăgirea de a nu fi găsit în profesor prietenul şi călăuzitorul care să-i îndrumeze, cu omenie, paşii nesiguri spre viață: „Aştept, aşa cum poate nimeni nu aşteaptă. Aştept ca pe un ceas mântuitor, care m-ar scăpa de multe nedreptăţ întâlnite în aceşti patru ani… Când am păşit prima dată pragul şcolii medii, mă gândeam cum se vor comporta profesorii mei. Îi vedeam în închipuirea mea de copil ca penişte oameni buni, care vor căuta să te înţeleagă şi să te ajute. Atunci, nu-mi închipuiam că podiumul catedrei îi va îndepărta atât de mult pe profesori de elevi… Voiam şi doresc şi acum ca profesorii noştri să nu fie numai profesori care să ne predea lecţia şi să ne dea note, ci să-i intereseze de aproape şi viaţa noastră particulară, şi felul cum gândim, ce gândim despre noi, despre ei, despre viaţă, despre viitor,despre cariera pe care ne-o alegem, despre colegii noştri, despre om în general şi dacă aceste gânduri sunt corecte, dacă în ele nu s-au strecurat greşeli sau influenţe nesănătoase; astfel, profesorul să fie şi un călăuzitor în viaţă, unul dintre prietenii cei mai apropiaţi, cărora să le deschizi sufletul, să le spui totul, aşa cum îi spui mamei. Aşa doream să fie profesorii mei… N-am văzut în cei patru ani de zile profesori care cel puţin la o oră de dirigenţie să le ceară elevilor să fie sinceri, să spună ce gândesc, dacă au vreo greutate pe suflet.”

Bibliografie
Vincent, G. (1978). Liceenii, apud Hameline, D., Profesori şi elevi. p. 59. București: E.D.P.
Ilieș, S. (2024). De ce merg copiii încruntați la școală? EDICT, mai 2024. https://edict.ro/de-ce-merg-copiii-incruntati-la-scoala/