Literatura, ca formă primordială de manifestare a narațiunii, a prezentat și va prezenta interes chiar dacă vrem sau nu. Da, putem fi sceptici în ceea ce privesc formele pe care le va dezvolta, ariile sale de manifestare, dar putem crede cu certitudine că va dăinui. De ce? Pentru că ea, ca formă de artă, manifestă frumosul și contribuie la desăvârșirea personalității individului, lucru subliniat, de altfel și de programele actuale de limba și literatura română, disciplină complexă constituită în manieră integrată pe trei axe fundamentale, numite componente – cea lingvistică, cea interrelațională, cea estetică și culturală. Aceasta din urmă „aparține literaturii, ca artă a cuvântului, care asigură dezvoltarea complexă a personalității umane” (Programa școlară pentru disciplina limba și literatura română, 2017, p. 2).

Mai mult, Alina Pamfil consideră narațiunea literară ca fiind „o strategie fundamentală de construcție de sens” (Pamfil, A. art. Narațiune – strategie fundamentală de construcție de sens, p.3). Este real faptul că sensul se definitivează prin literatură, practic ea nu face altceva decât să justifice și să lege laolaltă toate năzuințele, toate credințele, toate eșecurile, dar și toate fericirile, dând naștere existenței în sine.

Deși curriculumul școlar s-a modificat la disciplina limba și literatura română, nu putem să ne dezicem de cele trei domenii primordiale, limba, literatura și comunicarea. Ele nu sunt insulare, atâta vreme cât profesorul, în demersul său de abordare a disciplinei la clasă, reușește să găsească punctele de legătură, conexiunile care fac posibilă o predare integrată, atât de mult dorită în contemporaneitate. Mai mult decât atât, între ele ar trebui să existe o relație de interdependență: literatura (care propune atât texte literare, cât și nonliterare) oferă celorlalte două domenii un material „divers” sub aspect textual, lingvistic, discursiv, situațional. De asemenea, cunoașterea elementelor de construcție a comunicării, oferă studiului textului literar sau nonliterar, instrumente utile pentru descifrarea, analiza și interpretarea sensurilor. Nu în ultimul rând, achizițiile din domeniul limbii sunt importante și pentru domeniul comunicării, pentru că ele oferă elevului cunoașterea legilor de combinare și selecție a elementelor de construcție a comunicării. Literatura nu mai este un domeniu static în care elevii studiază texte, ci devine unul dinamic, în care literatura nu mai înseamnă doar cunoaștere, ci înseamnă și comunicare.

Totuși, trebuie să fim realiști și să constatăm că, deși literatura are rol formativ și modelator al personalității umane, al gândirii, al existenței ca modalitate de redare a chintesenței unui text și a propriilor trăiri, nu se mai citește atât de mult pe cât ne-am dori sau ar trebui. Cartea, cu tot ceea ce presupune ea, evadare, libertate, bucurie, începe să piardă teren în fața multitudinii de dispozitive apărute în ultimii ani (gadgeturi). Astfel, misiunea profesorului de limba și literatura română (pentru că este vorba despre o misiune de percepere, de conștientizare a importanței așternerii literei în mod estetic pe hârtie) devine mult mai grea, aproape sisifică, în a forma gustul elevilor pentru carte. Inițial, trebuie să-i facă să se îndrepte către ea, să înțeleagă textul, apoi „să-l guste”, să-l exploreze și să-l interpreteze, mai ales că elevii din ziua de astăzi sunt și ei mult mai dornici de cunoaștere, iar accesul la informație este destul de accesibil tuturor datorită existenței internetului și a vitezei, repeziciunii cu care informația circulă.

Am realizat ce influență puternică asupra dezvoltării armonioase a copilului exercită un cadru didactic. De aceea, abordarea lecturii la clasă mi s-a părut permisivă în a corobora tot ceea ce reprezint eu, ca individualitate, ca profesor cu cerințele, trebuințele, angoasele elevului care conduc către formarea competențelor de toate tipurile atât de necesare traiului într-o societate care abia așteaptă să-l prindă în mrejele-i și să-l acapareze. Acest lucru mi l-am propus, și anume căutarea și găsirea unor soluții pentru a-i apropia pe elevi de textul narativ, în particular literar, mai mult decât sunt, spre a-i sprijini în a-l înțelege și a-l transpune în situații concrete de viață.

În ultimii ani mi-am schimbat puțin perspectiva despre ceea ce înseamnă literatura, față de modul în care trebuie să mă raportez la ea atunci când sunt pusă în postura de a o preda la clasă. Schimbarea a venit natural, în sensul că am realizat că generațiile de copii  s-au schimbat, odată cu ei schimbându-se și gusturile în materie de lectură și de perspectivă scriitoricească. Textele narative literare clasice par că nu mai atrag și este oarecum normal pentru că nu mai sunt raportate la realitatea lor, aceea în care ei trăiesc, așa încât textele propuse studiului trebuie să fie îmbinate, mai vechi și mai noi. Nu pot fi nici adepta numai a textelor nou intrate în manuale sau prin varii alte căi pentru că a uita textele narative literare clasice înseamnă a uita originile literaturii, și încă a uneia foarte bune, care a hrănit sufletele decenii la rând.

Această schimbare a perspectivei, așa cum o numeam, a mai venit ulterior și dintr-o anumită constrângere, în sensul că programele în sine propun o schimbare de viziune: „programa îi permite profesorului să își manifeste creativitatea, eliminând abordările excesiv teoretizate și asigurând flexibilitatea și eficiența în procesul de formare a competențelor-cheie, prin raportare permanentă la elemente reprezentative ale culturii românești și universale” (Programa școlară pentru disciplina limba și literatura română, 2017, p. 26). Practic, nu mai sunt vizate doar cunoștințele despre literatură, despre anumite texte, despre specificitatea acestora, ci concură toate eforturile spre formarea unor competențe sau maniere, abilități de receptare a unor texte și, mai departe, antrenarea fiecăruia de a reuși să-și conceapă propriile texte comunicative, de a reuși să le expună și să le susțină. Altfel spus, se vizează cu precădere competența și formarea ei, nu neapărat cunoștințele! Sau, și mai concret, faptul că programele actuale (curriculum actual) stau sub semnul comunicării are drept consecință perceperea lecturii atât ca act de cunoaștere, dar și ca act de comunicare (oricând, cititorul sau lectorul comunică cu textul și se comunică prin acesta, reconstituie sensuri, le scoate din anonimat pe altele). Din același considerent, o altă noutate a programei este deschiderea către o perspectivă sub forma unei triade, care cuprinde nu numai texte literare, ci și alte tipuri, văzute ca mesaje ale lumii cotidiene, contemporane, precum texte nonliterare, filme, picturi, piese de teatru, frânturi muzicale.

Demersul meu științific îl bazez constant pe activități antrenante, de căutare, de identificare a sensurilor și de ce nu, a formării gustului pentru lectură, componentă de bază a desăvârșirii unei personalități umane. Voi căuta și voi găsi în permanență metode care să îi incite la lectură. Voi încerca să le fiu partener de lectură, dar și „călău”, să creez și să întrețin un climat de educație și de învățare. Voi avea grijă ca totul să pară un joc (și nu o joacă, pentru că aceasta din urmă nu are un scop didactic în sine), destindere și relaxare! Vizez citirea textului narativ literar de dragul de a citi, nimic impus! Totul redus la curiozitatea copiilor pe care am vrut să o stârnesc. Cred cu tărie că fiecare copil are disponibilitatea sufletească necesară apropierii de lectură, ceea ce le lipsește unora este poate mentorul, ghidul, pârghia care să le facă trecere mai ușoară spre text, spre carte: „Ca să înveți să citești, trebuie, în primul rând, să citești foarte încet și tot așa mereu până la ultima carte care va avea onoarea să fie citită de tine; vei citi foarte încet, pe îndelete, atât pentru plăcerea ta, cât și pentru a te instrui sau a-i face critica.”  (Faguet, É., p. 11) Gustul, sensibilitatea, judecata de apreciere, bucuria lecturii și nevoia de carte literară, atribute ale omului cultivat, se formează în efortul de înțelegere, de trăire și de prețuire a operei literare în sine, efort care este și trebuie îndrumat un timp de priceperea profesorului și de capacitatea acestuia de persuasiune constructivă.

Îmi doresc ca munca depusă de mine să fie privită ca o reală preocupare în ceea ce privește efortul la clasă, găsirea celor mai eficiente strategii în vederea consolidării anumitor noțiuni, în vederea atingerii competențelor – cheie ale parcursului gimnazial (comunicare în limba maternă, sensibilizare și exprimare culturală) și a obținerii performanței pentru fiecare elev în parte și chiar am reușit să valorific o parte dintre obiectivele propuse. Când spun performanță nu mă refer la ideea privită din prisma participării la „n” competiții școlare, ci performanță văzută ca un punct maximal al informațiilor, al adaptării la o anume situație de comunicare, al receptării unui text, pe care îl poate atinge fiecare elev în parte, în ritmul său, respectându-se particularitățile de vârstă deopotrivă.

Perspectiva pedagogică s-a modificat considerent în ultimii ani, s-a descoperit esența problemei, beneficiarul oricărei schimbări din școală. Școala a început să formeze copilul în loc să-l deformeze, îi deschide orizontul sau depune o muncă asiduă în acest sens, îl obligă la mișcare, la acțiune, la reacție, deci îl pregătește pentru viață. Copilul este redescoperit, revelat ca fiind altceva decât un adult în miniatură (idee susținută puternic de Maria Montessori), el având caracteristici specifice, individuale, ritm propriu, interese și nevoi de luat în seamă.
Concret, acest lucru mi l-am dorit – să pun în centrul atenției elevul, sau mai bine zis lectorul zilelor noastre, să îi acord toată atenția necesară; totodată ea are menirea de a-i orienta și de a-i stimula pe elevi la un efort personal de înțelegere a ceea ce citesc, a narativului literar în particular, de a le trezi interesul pentru interpretarea acestuia din poziția omului contemporan,  modern, mai puțin influențabil decât de lăuntrul fiecăruia în parte, ca entitate individuală. Se dorește astfel nu o învățătură pe bază de memorizare, care a demonstrat că nu mai are relevanță neapărat, ci de înțelegere conștientă, cât mai profundă și mai eficientă în influențe educative.

Consider că efortul meu își atinge scopul, nu e gratuit și lipsit de sens, adică toate încercările și sforțările de a-i face pe elevi să descopere textul narativ literar, i-a apropiat mai mult de lectură. În plus, i-a transformat pe unii în adevărați „arheologi” ai acestui tip de text, mai ales prin căutările eleborate pe care le-au întreprins. Nu toate activitățile și-au atins scopul maximal, dar nu a existat niciuna la care să nu se încerce găsirea unei soluții. Inițial, demersul a fost unul stângaci, cu greșeli de percepție, de înțelegere a textului, în general și a textului narativ literar, în particular, dar elevii au avut oportunitatea de a descoperi că lectura nu le răpește nimic, din contră le aduce multe beneficii. Consider că le-au fost activate pe deplin componenta lingvistică și cea de comunicare, atât de necesare societății în care viețuim, iar cei mai norocoși au putut, datorită talentului lor, să transpună artistic firul narativ. Cu toții au avut șansa de a-și expune schematic (prin varii modalități) noțiunile constitutive ale textului narativ literar și frumusețea acestuia, iar transpunerea mai  stângace a unora nu a fost stigmatizată, ci, din contră, încurajată. Am dovedit faptul că elevii, de orice vârstă, au un potențial deosebit de comunicare, aplicabil în condiții variate și am încercat să îi fac să perceapă școala ca pe un mediu prielnic de dezvoltare, de expunere a ideilor, iar limbajul lor să fie unul mult mai bogat, în concordanță cu gândurile și intențiile lor.

Unii copii citesc pentru că sunt puternic ancorați în activitatea școlară, iar alții „deschid” cartea pentru că vor să se regăsească acolo, într-o lume nouă, p lume pe care cea reală nu o poate elibera de „obișnuință”. În acest sens, aplaud inițiativa Grupului Editorial Art care, prin apariția Colecției Arthur, a reușit să îi atragă pe elevi, conducându-i până în punctul de a-i face curioși să li se alăture în lungul și sinuosul drum al citirii unui text narativ literar. Subliniez faptul că în demersul meu didactic am uzat de lecturile propuse de ei, atât la nivel scriptural, dar și la nivel al imaginii. Lecturile lor sunt organizate sub forma unor buline colorate (aspect care i-a câștigat pe majoritatea copiilor), este un soi de „găselniță” care îi atrage pe copii, pentru că observând culoarea știu la ce să se aștepte din partea cărții, iar imaginile care rezidă din copertă sunt de-a dreptul fascinante, vii, colorate, atrăgătoare. Numai privind imaginea de pe copertă, elevii pot să-și dea cu părerea despre conținutul cărții.

Este o muncă asiduă, uneori sinuoasă, chiar plină de „ghimpi”, dar rodnică, productivă. Efortul depus de mine este identic cu acela al elevilor, poate chiar mai mare. Trebuie, într-un timp relativ scurt, sub presiunea constantă a predării noțiunilor referitoare la textul narativ literar în gimnaziu, să lecturez toate textele care au mici reproduceri în manuale sau care sunt amintite la referințele privind lectura suplimentară. De ce? Răspunsurile pot fi multiple, dar cel mai elocvent este faptul că trebuia să le fiu etalon, să le fiu model elevilor! Nu pot să le propun un anumit text spre lectură, iar eu să nu-l fi citit, să nu-l fi perceput, să nu-l fi simțit. Ar fi injust și nici nu aș fi convingătoare fără exemple elocvente din text care să susțină ceea ce propun, iar simțul elevului este unul aparte. Dacă-i oferi sinceritate, pe aceasta ți-o va oferi și el!

Poate că nevoia de lectură nu mai este atât de puternic resimțită, dar atât timp cât la școală mai sunt copii care mai au puterea de a trece prin cuvânt, dincolo, în lumea imaginată în urma actului lecturii, atunci merită orice efort! Sumt momente în care elevii recunosc meritul lecturii, considerând că, fără cărți lumea ar fi plictisitoare, simplă, cu oameni inculți și cu gândire primitivă. Am încercat să răspund dorinței nerostite a unor elevi de a construi, cu tactul și sensibilitatea mea, din ora de limba și literatura română o poartă deschisă către o lume dorită de ei, una în care valorile prind viață prin frumusețea cuvântului, iar imaginația plăsmuiește viitorul, dând astfel vieții importanța pierdută în zbuciumul modernității bazate pe o realitate atât de rece care, parcă, își dorește să înghețe puțin câte puțin speranța, dorința, libertatea de a crede în visuri, într-o lume plăsmuită așa cum ne dorim.

Bibliografie
1. Pamfil, Alina, Narațiune – strategie fundamentală de construcție de sens în Revista Perspective, nr. 17, 2008;
2. Pavelescu, Marilena, Metodica predării limbii și literaturii române. Ghid pentru susținerea examenelor de definitivare și de acordare a gradelor didactice, București: Editura Corint, 2010;
3. Programa de limba și literatura română, București, 2017.