Dimensiuni ale profesorului multicultural

Valorificarea diversității culturale în educație e un domeniu încă în dezvoltare. Factorii centrali ai evoluției sale sunt, fără îndoială cadrele didactice, profesioniștii aflați cel mai aproape de elevi și care au un rol fundamental în evoluția acestora. Însă, nepregătiți și nesusținuți suficient, profesorii pot deveni, chiar involuntar, factori de frânare ai procesului de construire a unei școli democratice, nediscriminate, interculturale. Prof. Anca Nedelcu susține că „o politică eficientă de formare a cadrelor didactice pentru secolul XXI trebuie să vizeze ca un element central educația tuturor profesorilor, incluzându-i pe cei minoritari, prin modalități care îi vor susține să primească acele cunoștințe, abilități și atitudini necesare pentru a lucra eficient cu elevii aparținând unor grupuri etnice, sociale diverse.” Programele de dezvoltare profesională trebuie să ajute profesorii să înțeleagă elementele caracteristice ale grupurilor etnice, culturale precum și modalitățile prin care etnicitatea, limba și apartenența la o anumită clasă socială interacționează și influențează comportamentele elevilor. A fi un bun cadru didactic presupune să depășești ca pregătire problemele clasei sau școlii, să știi să gestionezi situații ce transcend spațiul școlar.

Formarea cadrelor didactice trebuie realizată nu numai din perspectiva disciplinară sau psihopedagogică, ci și în perspectiva unei munci sociale, a unei angajări ca facilitatori culturali, ca actori sociali sau cetățeni. Formatorul intercultural trebuie să înțeleagă și să manevreze unele fenomene socio-culturale.

Educația de tip intercultural se poate face numai dacă educatorul are competența de a conexa sau corela simboluri culturale diferite sau dacă îi sunt cunoscute mizele diferitelor formațiuni culturale ale spațiului în care își desfășoară activitatea.

Profesorii implicați în educația interculturală au obligația de a asigura o gestionare democratică a clasei sau a școlii, pentru a permite fiecăruia posibilitatea de a se exprima, de a dezbate, de a ține cont de altul, de a-și asuma responsabilități. Ei trebuie să acorde fiecărui elev șansa de a experimenta diferite roluri, inclusiv cel de animator sau lider, de a lua cunoștință de diferite forme de conducere, de a percepe și a analiza relațiile de putere din grup, instituție sau societate, de a depista abuzurile și de a lua act de ele. Profesorul trebuie să supravegheze calitatea interacțiunilor dintre elevi, să știe că elevii participă din ce în ce mai mult la interacțiuni, iar gradul de participare depinde de prestigiul pe care-l au în grup. Acest prestigiu depinde de situația socio-economică, de etnie, limbă, competențe fizice, rezultatele școlare; organizarea unui învățământ care să suscite învățarea cooperativă ar asigura o exercitare optimă a prestigiului și ar conduce la reducerea inegalităților instituite în școală.

Formarea profesorilor presupune nu numai cunoașterea, ci și practicarea interculturalității.

Cunoașterea doar teoretică a caracteristicilor sau diferențelor culturale nu imprimă competență culturală celui care posedă acest bagaj. Formarea în perspectiva interculturală este dificilă și întâmpină două probleme: dificultatea inerentă pentru fiecare persoană de a percepe diferențele culturale, a celor minoritare, mai ales. Percepțiile sunt selective, etnocentriste, mânate de frica de celălalt, de preconcepții, tendințe de schematizare, de atitudini de devalorizare și discriminare. A doua problemă o constituie faptul că identitatea noastră socio-culturală colorează procesul de cunoaștere a celorlalți, informează prin mecanisme proprii însuși procesul de cunoaștere a celorlalți. Decodificările valorice privind culturile străine se fac prin paradigme valorice deja fixate și care influențează calitatea percepției celuilalt.

Micheline Rey susține că formarea interculturală presupune o dimensiune a „cunoștințelor” și una a „experienței”. Dascălul trebuie să achiziționeze instrumente conceptuale care se referă cunoașterea drepturilor omului și a instrumentelor internaționale cu referire la acestea, o cunoaștere a principalelor probleme ale timpului nostru și a violării drepturilor omului, cunoașterea instituțiilor, a organizațiilor guvernamentale și nonguvernamentale, locale, naționale, regionale, internaționale care ar putea facilita deschiderea către educația interculturală și la care școala ar putea să facă apel, o cunoaștere a rețelelor școlare, profesionale și mediatice ale regiunii cu care s-ar putea colabora, cunoașterea populațiilor defavorizate ale regiunii, a situației lor și a nevoilor acestora.

Achizițiile metodologice, cu incidență aptitudinală, se realizează prin: ajutarea dascălilor sau a altor categorii profesionale pentru a răspunde la nevoile diversificate ale publicului școlar, mai ales ale celui defavorizat sau cu nevoi speciale; facilitarea depistării, aprecierii și fructificării competențelor elevilor care provin din medii defavorizate; inițierea în metodele active și participative, în organizarea unui învățământ pe grupe cooperative, în organizarea unor proiecte colective, prin animații sau joc de rol, prin dezbateri, negocieri, ajutorul acordat la pregătirea activităților vizate pentru ca elevii să-și materializeze experiențele de care dispun; obișnuirea cu aplanarea conflictelor, repararea prejudecăților, a stereotipurilor și a funcționării acestora; încurajarea adoptării unor strategii novatoare, cooperarea cu ansamblul de parteneri ai comunității și transformarea instituțiilor educative în centre de promovare a interculturalității la nivel comunitar.

Educația umanistă și interculturală este astăzi în atenția tuturor sistemelor de educație și a tuturor educatorilor. Și ele sunt un rezultat al învățării sociale a cărei misiune este într-o continuă expansiune. Sarcina acestei pedagogii este, în accepția aceleiași M. Rey, „asigurarea trecerii de la o gândire egocentrică la o gândire solidară, care să favorizeze cooperarea mai mult decât competiția”. Printre competențele, cunoștințele și preocupările privilegiate ale profesorului autoarea enumeră:

• organizarea democratică a claselor (grupelor);
• experimentarea unor roluri sociale cât mai diferite (inclusiv de animatori, lideri);
• să militeze pentru înțelegerea aprofundată a culturilor, limbilor, tradițiilor, religiilor, convingerilor etc.;
• să urmărească calitatea relațiilor dintre elevi în serviciul promovării prestigiului fiecăruia;
• să stăpânească fenomenele de violență;
• să asigure respectarea drepturilor tuturor categoriilor de minoritari;
• să asigure deschiderea grupului spre exterior, favorizând empatia în raport cu alți indivizi sau alte grupuri.

Activitatea de formare continuă îi vizează pe toți profesorii și se poate realiza prin module de perfecționare în problematica interculturală, desfășurate la Casa Corpului Didactic, departamentele pentru pregătirea personalului didactic din cadrul universităților, sediile școlilor sau liceelor. Modulele vor fi diversificate și negociate cu profesorii în funcție de trebuințele concrete. Atelierele de lucru vor reuni specialiști în științele educației, filozofie, politologie, sociologie, științe juridice și economie. Pot fi dezbătute teme precum: „Democrație și diversitate”, „Dreptul și îndatoririle minorităților”, „Statul și comunitățile multiculturale”, „Cetățeanul”, „Integrarea europeană – posibilități și bariere culturale”, „Sensibilizare și competențe interculturale”, „Strategii de mediere interculturală”, „Globalism educațional și învățământ transnațional”. În formarea dascălilor, este utilă valorificarea tuturor cercetărilor din sfera psihopedagogiei interculturale, precum și a celor din sfera antropologiei culturale, psihologiei dezvoltării, managementului rezolvării conflictelor.

Rolul cadrelor didactice este acela de a crea relații pozitive în interacțiunea dintre semeni, de a favoriza dezvoltarea persoanei cât și a relațiilor constructive în grup pentru a trăi sentimentul propriei identități.

Elevul trebuie ajutat, învățat, încurajat, modelat, sau cum spune Micheline Rey, „este necesar a fi suscitat și alimentat să devină competent intercultural”, această alimentare se definește în termeni de mijloace conceptuale, de metodologii și pedagogii, iar mediul de realizare a acestui climat este construcția profesorului.

Formarea noastră pentru interculturalitate ne va ajuta să răspundem nevoilor fiecărui copil, să le recunoaștem aptitudinile, să le asigurăm medierea de care aceștia au nevoie și să veghem ca fiecare să fie recunoscut în cadrul grupului; să descoperim, să apreciem și să ajutăm la valorificarea aptitudinilor copiilor născuți în medii defavorizate.

Bibliografie
Nedelcu Anca, Fundamentele educației interculturale. Diversitate, minoritate, echitate, Iași, Ed. Polirom, 2008
Liviu Plugaru, Mariela Pavalache-Ilie, Educație interculturală, Sibiu, Psihomedia, 2007
Rey Micheline, Educația interculturală – experiențe, politici, strategii, Iași, Ed. Polirom, 1999