Sistemul  de învățământ clasic/ tradiționalist adoptat treptat de țările europene începând cu secolul XVII a suferit schimbări, începând cu secolul XIX şi mai ales în secolul XX, când şi-a redefinit principiile şi s-a reorganizat, în funcţie de finalitatea urmărită. Se menține totuși sistemul clasic,  care avea ca obiectiv să ofere  informația teoretică şi  să formeze deprinderile de scris – citit şi cântare vocală.
Sistemul nou îşi propunea ca obiectiv prioritar, ceva ce lipsea vechiului sistem şi anume: formarea interesului pentru practicarea muzicii, prin procedee, mijloace şi metode adaptate vârstei şi capacităţii de intonare a elevului. Noul sistem, cunoscut sub numele de „şcoală activă”, se însoţeşte mereu cu ceea ce este specific copilului, adică cu jocul.
Vom trece în revistă cele mai importante elemente ce au permis ca secolul XX să poată fi numit secolul reformării învăţământului muzical prin mijloacele considerate clasice.

Observându-se ineficienţa educaţiei muzicale, care nu ţine cont de vârsta elevilor considerând copilul ”un matur ignorant”( vezi Comenius) , capabil să înţeleagă orice la orice vârstă, noul sistem de educaţie muzicală s-a împărţit în funcţie de vârstă în învăţământ preşcolar şi şcolar (gimnaziu şi liceu), acesta din urmă, prin liceu, numindu-se preuniversitar pentru a constitui puntea de trecere spre universitate.
Procedeul de trecere dintr-o etapă în alta se efectua atât pe criteriul vârstei cât şi pe cel al progresului pe care îl dovedea elevul la evaluarea finală.

S-a observat că acest criteriu nu este satisfăcător, pentru că aptitudinile elevilor, dovedite ştiinţific prin rezultatele testării acestora, nu ţineau cont mereu numai de vârstă. Era de mult cunoscut, din observarea curentă a modului cum reproduc un cântec elevii, că există niveluri diferite de aptitudini muzicale în ceea ce priveşte reproducerea fidelă a înălţimii sunetelor: elevi foarte dotaţi muzical, elevi mediu dotaţi şi elevi cunoscuţi ca “afoni”, în expresia neştiinţifică,  “disfonici” în cea ştiinţifică.

În faţa acestui adevăr, o parte din muzicienii-metodicieni ai secolului XX au găsit soluţia adaptării unei iniţieri muzicale instrumentale. Se distinge deci, în ceea ce priveşte sistemele de educaţie muzicală, o nouă departajare:

• un sistem de educaţie vocală şi
• un sistem de educaţie vocal-instrumentală, uneori pur instrumentală.

Punctul de vedere al muzicienilor care au susţinut că educaţia muzicală trebuie să fie în primul rând vocală, se sprijinea pe faptul real, că cel mai simplu şi la îndemână instrument muzical este vocea umană, voce care până prin secolul XIV-XV a dominat muzica de cult religios dar şi cea laică. Să ne amintim că genurile dominante din muzica europeană până în secolul XV, au antrenat formaţii de voci bărbăteşti şi de copii precum în: coralul gregorian, psalmii bizantini, apoi în polifonii incipiente precum organumul, canonul dezvoltându-se în drame liturgice, misse, motete, madrigale.

Pentru dobândirea abilităţii de a interpreta şi a descifra piesele muzicale  ce abordau asemenea genuri, existau şcoli pe lângă biserici, catedrale, mânăstiri ale culturilor religioase dominante în Europa: în Vest – şcoli ale bisericii catolice: schola cantorum, maîtrise, conservatoare şi apoi şcoli ce aparţin religiilor protestante unde se studiază şi instrumente cu claviatură, în Est – şcoli ale bisericilor ortodoxe, şcoli mânăstireşti de cânt vocal pur.

Deschiderea muzicii din Renaştere spre melodia acompaniată şi pentru sonorităţi instrumentale, tradiţia muzicii propagate încă din secolele XII-XIII  de trubaduri şi truveri, minnesingeri şi maistersingeri, toate acestea au făcut ca în conservatoare, ca şcoli de muzică, să existe o preocupare şi pentru  perfecţionarea execuţiei instrumentale necesare unei  orchestre cu mai multe tipuri de instrumente.

Primele semne de soluţionare apar în secolele XVIII-XIX, desăvârşindu-se în secolul XX, când muzicieni şi pedagogi preocupaţi de accesibilizarea practicării muzicii şi creşterea interesului pentru această disciplină şcolară, s-au întrebat, care este instrumentul care să permită  în primul rând accesul la muzica laică de tip clasic/ romantică.

O soluţie mai puţin cunoscută, este folosirea unui instrument inventat de Sarah Glover, un pionier în predarea muzicii instrumentale, (1786-1867, profesor la şcoala duminicală din Norwich-Anglia), pentru a face demonstraţii elevilor. Instrumentul era cu clape şi rezonatori de sticlă, nu de metal, se numea timpanon sau glass armonicon „şi permitea şi unui profesor mai puţin talentat la instrument, să fixeze cheie şi să demonstreze înălţimea sunetelor”.

Metodicienii „şcoliilor active muzicale” din secolul XX au opinii diferite. Astfel, un grup format din Maurice Chevais şi Zoltan Kodaly au considerat că educaţia muzicală trebuie să se realizeze vocal, prin cântec şi scandare de texte, procedee prin care Kodaly ajunge la măiestrii polifonice.

Totuşi, chiar Maurice Chevais nota, în lucrările lui teoretice, că dacă ar trebui să aleagă un instrument acela ar fi chitara.  Metoda Zoltan Kodaly este gândită a fi vocal/ corală, dar discipolii şi colaboratorii acestuia, în ultimii ani, au ataşat procesului de educaţie muzicală o parte din instrumentele promovate de muzicianul german Carl Orff.

Un alt grup este constituit din muzicieni care optează pentru educaţia muzicală prin instrument.  Şi aici opiniile sunt diferite. Astfel, Maria Montessori, Maurice Martenot, Emile-Jaques-Dalcroze, Edgar Willems, consideră că cel mai eficient instrument, potrivit pentru muzica de factură armonică, cea care domina estetic scenele mari ale lumii dar şi muzica practicată în case particulare, este pianul. Pe de altă parte, japonezul cu studii muzicale europene, Shinichi Suzuki, optează pentru un instrument cu corzi şi anume vioara (ansambluri instrumentale).

Un caz aparte în contextul acelor muzicieni preocupaţi şi de problemele învăţămîntului muzical îl constituie cel al compozitorului german Carl Orff. Orff-Schulwerk (atelierul-şcoală Orff) se referă în sistemul său de educaţie muzicală, la metoda lui de educaţie muzicală, preponderent ludică şi instrumentală.  Metoda combină jocul tematic, mişcarea ritmică, cu intonarea cântecelor şi cu acompaniamentul instrumental, acesta format dintr-un set de  două familii de instrumente adaptate la condiţiile de manualitate ale copiilor de vârstă preşcolară şi şcolară.