Aspecte ale reformării învățământului muzical din secolul XX

Sistemul  de învățământ clasic/ tradiționalist adoptat treptat de țările europene începând cu secolul XVII a suferit schimbări, începând cu secolul XIX și mai ales în secolul XX, când și-a redefinit principiile și s-a reorganizat, în funcție de finalitatea urmărită. Se menține totuși sistemul clasic,  care avea ca obiectiv să ofere  informația teoretică și  să formeze deprinderile de scris – citit și cântare vocală.
Sistemul nou își propunea ca obiectiv prioritar, ceva ce lipsea vechiului sistem și anume: formarea interesului pentru practicarea muzicii, prin procedee, mijloace și metode adaptate vârstei și capacității de intonare a elevului. Noul sistem, cunoscut sub numele de „școală activă”, se însoțește mereu cu ceea ce este specific copilului, adică cu jocul.
Vom trece în revistă cele mai importante elemente ce au permis ca secolul XX să poată fi numit secolul reformării învățământului muzical prin mijloacele considerate clasice.

Observându-se ineficiența educației muzicale, care nu ține cont de vârsta elevilor considerând copilul ”un matur ignorant”( vezi Comenius) , capabil să înțeleagă orice la orice vârstă, noul sistem de educație muzicală s-a împărțit în funcție de vârstă în învățământ preșcolar și școlar (gimnaziu și liceu), acesta din urmă, prin liceu, numindu-se preuniversitar pentru a constitui puntea de trecere spre universitate.
Procedeul de trecere dintr-o etapă în alta se efectua atât pe criteriul vârstei cât și pe cel al progresului pe care îl dovedea elevul la evaluarea finală.

S-a observat că acest criteriu nu este satisfăcător, pentru că aptitudinile elevilor, dovedite științific prin rezultatele testării acestora, nu țineau cont mereu numai de vârstă. Era de mult cunoscut, din observarea curentă a modului cum reproduc un cântec elevii, că există niveluri diferite de aptitudini muzicale în ceea ce privește reproducerea fidelă a înălțimii sunetelor: elevi foarte dotați muzical, elevi mediu dotați și elevi cunoscuți ca “afoni”, în expresia neștiințifică,  “disfonici” în cea științifică.

În fața acestui adevăr, o parte din muzicienii-metodicieni ai secolului XX au găsit soluția adaptării unei inițieri muzicale instrumentale. Se distinge deci, în ceea ce privește sistemele de educație muzicală, o nouă departajare:

• un sistem de educație vocală și
• un sistem de educație vocal-instrumentală, uneori pur instrumentală.

Punctul de vedere al muzicienilor care au susținut că educația muzicală trebuie să fie în primul rând vocală, se sprijinea pe faptul real, că cel mai simplu și la îndemână instrument muzical este vocea umană, voce care până prin secolul XIV-XV a dominat muzica de cult religios dar și cea laică. Să ne amintim că genurile dominante din muzica europeană până în secolul XV, au antrenat formații de voci bărbătești și de copii precum în: coralul gregorian, psalmii bizantini, apoi în polifonii incipiente precum organumul, canonul dezvoltându-se în drame liturgice, misse, motete, madrigale.

Pentru dobândirea abilității de a interpreta și a descifra piesele muzicale  ce abordau asemenea genuri, existau școli pe lângă biserici, catedrale, mânăstiri ale culturilor religioase dominante în Europa: în Vest – școli ale bisericii catolice: schola cantorum, maîtrise, conservatoare și apoi școli ce aparțin religiilor protestante unde se studiază și instrumente cu claviatură, în Est – școli ale bisericilor ortodoxe, școli mânăstirești de cânt vocal pur.

Deschiderea muzicii din Renaștere spre melodia acompaniată și pentru sonorități instrumentale, tradiția muzicii propagate încă din secolele XII-XIII  de trubaduri și truveri, minnesingeri și maistersingeri, toate acestea au făcut ca în conservatoare, ca școli de muzică, să existe o preocupare și pentru  perfecționarea execuției instrumentale necesare unei  orchestre cu mai multe tipuri de instrumente.

Primele semne de soluționare apar în secolele XVIII-XIX, desăvârșindu-se în secolul XX, când muzicieni și pedagogi preocupați de accesibilizarea practicării muzicii și creșterea interesului pentru această disciplină școlară, s-au întrebat, care este instrumentul care să permită  în primul rând accesul la muzica laică de tip clasic/ romantică.

O soluție mai puțin cunoscută, este folosirea unui instrument inventat de Sarah Glover, un pionier în predarea muzicii instrumentale, (1786-1867, profesor la școala duminicală din Norwich-Anglia), pentru a face demonstrații elevilor. Instrumentul era cu clape și rezonatori de sticlă, nu de metal, se numea timpanon sau glass armonicon „și permitea și unui profesor mai puțin talentat la instrument, să fixeze cheie și să demonstreze înălțimea sunetelor”.

Metodicienii „școliilor active muzicale” din secolul XX au opinii diferite. Astfel, un grup format din Maurice Chevais și Zoltan Kodaly au considerat că educația muzicală trebuie să se realizeze vocal, prin cântec și scandare de texte, procedee prin care Kodaly ajunge la măiestrii polifonice.

Totuși, chiar Maurice Chevais nota, în lucrările lui teoretice, că dacă ar trebui să aleagă un instrument acela ar fi chitara.  Metoda Zoltan Kodaly este gândită a fi vocal/ corală, dar discipolii și colaboratorii acestuia, în ultimii ani, au atașat procesului de educație muzicală o parte din instrumentele promovate de muzicianul german Carl Orff.

Un alt grup este constituit din muzicieni care optează pentru educația muzicală prin instrument.  Și aici opiniile sunt diferite. Astfel, Maria Montessori, Maurice Martenot, Emile-Jaques-Dalcroze, Edgar Willems, consideră că cel mai eficient instrument, potrivit pentru muzica de factură armonică, cea care domina estetic scenele mari ale lumii dar și muzica practicată în case particulare, este pianul. Pe de altă parte, japonezul cu studii muzicale europene, Shinichi Suzuki, optează pentru un instrument cu corzi și anume vioara (ansambluri instrumentale).

Un caz aparte în contextul acelor muzicieni preocupați și de problemele învățămîntului muzical îl constituie cel al compozitorului german Carl Orff. Orff-Schulwerk (atelierul-școală Orff) se referă în sistemul său de educație muzicală, la metoda lui de educație muzicală, preponderent ludică și instrumentală.  Metoda combină jocul tematic, mișcarea ritmică, cu intonarea cântecelor și cu acompaniamentul instrumental, acesta format dintr-un set de  două familii de instrumente adaptate la condițiile de manualitate ale copiilor de vârstă preșcolară și școlară.