Literatura de specialitate redă diferite definiții ale învățării, dar în toate se prezintă existența unei constante, și anume, se specifică faptul că  ea reprezintă modificarea, schimbarea comportamentului pe baza experienței trăite. Conceptul de învățare după Pantelimon Golu reprezintă „acel proces evolutiv, de esență informativ-formativă, constând în dobândirea (recepționarea, stocarea, valorificarea internă) de către ființa vie – într-o manieră activă explorativă – a experienței de viață și, pe această bază, în modificarea selectivă și sistematică a conduitei, în ameliorarea și perfecționarea ei controlată și continuă sub influența acțiunilor variate ale mediului ambient” (Golu, 1985, p. 24). Autorul ne prezintă și definiția învățării școlare, care ilustrează „forma tipică, specifică, în care se efectuează învățarea la om, forma ei completă și cea mai înaltă, deoarece la nivelul ei învățarea nu decurge pur și simplu de la sine, ci este concepută, anticipată și proiectată să decurgă într-un fel anume, ca activitate dominantă” (Golu, 1985, p.23).

În opinia unui alt autor din domeniu, „procesul învățării reprezintă rezultatul unei interacțiuni de durată a proceselor psihice interne ale individului cu contextul extern. Învățarea nu se rezumă doar la acumularea în memorie a unui volum de informații, ci presupune și restructurarea lor și transformarea în moduri de operare, în structuri cognitive care să poată fi adaptate diferitelor situații.” (Gherguț, 2006, p. 100). Așa că prin învățare se formează voința, gândirea, sentimentele, deci personalitatea fiecărui individ. Performanța școlară este expresia învățării dar și indicativul activității de învățare.

Majoritatea autorilor precizează că în învățare sunt implicați factori cognitivi și noncognitivi.

Învățarea are două forme: învățare spontană – neorganizată (în familie, grup de prieteni.) și învățare sistematică – organizată (în școală sau în alte tipuri de instrucție). La copii, învățarea în primii ani de viață se realizează în familie, în grupurile de joacă și prieteni, apoi în școală unde se realizează conform unor idealuri și scopuri educative bine stabilite. În lucrarea Strategii didactice în educația incluzivă, Daniel Mara precizează că „învățarea reprezintă modalitatea caracteristică ființei umane de achiziție a cunoștințelor, de formare a percepțiilor, deprinderilor și competențelor” (Mara, 2009, p. 32). Același autor susține că învățarea este un ansamblu de activități realizate de profesor prin proiectarea lecțiilor, care au ca scop schimbarea comportamentală a personalității elevului și dobândirea de către școlar a deprinderilor, cunoștințelor și strategiilor cognitive. Etapele parcurse de o persoană când învață sunt: achiziția – individul are contact cu informațiile noi; interiorizarea – includerea informațiilor noi în sistemul personal folosindu-se experiențele anterioare; modificarea – noile informații sunt puse în practică, persoana înțelege că a învățat ceva nou care poate fi util; aplicarea – se formează prin aceste modificări, abilități și comportamente.

În acest fel se realizează învățarea eficientă, bazată pe înțelegere, pe descoperirea activă de către cel care învață a căutării de soluții și rezolvarea situațiilor problemă. Prin exerciții repetate se acumulează experiență, se urmărește stocarea informațiilor pentru a putea fi puse în practică la nevoie. Stocarea se realizează mai bine prin înțelegerea învățării, dar este folosită uneori și memorarea mecanică. Aceste etape sunt valabile și la copiii cu deficiență și cu nevoi speciale dar, în funcție de tipul și gravitatea dificultăților cu care se confruntă acestea pot fi stânjenite sau blocate. Tipurile de învățare stabilite în literatura de specialitate sunt:

• învățarea cognitivă – reprezintă acumularea de deprinderi și cunoștințe intelectuale, prin înțelegere și exersare;
• învățarea psihomotorie – constă în însușirea schemei corporale, a orientării, ritmului și vitezei;
• învățarea instrumentală – bazată pe însușirea mijloacelor de comunicare: limbaj oral și scris, numerație, calcul etc.;
• învățarea practică – constă în formarea deprinderilor de joc, activități de autoservire, activități școlare și practice;
• învățarea afectivă – se însușesc reacțiile adecvate la situații și stări afectogene;
• învățarea morală – se formează conceptele de etică în conduita socială, în respectarea regulilor de conviețuire în comunitate.

Aceste tipuri de învățare sunt într-o strânsă interdependență și condiționare reciprocă. În cazul copiilor cu deficiență raportul între tipurile de învățare este mai mult sau mai puțin modificat, depinzând de tipul și gradul de deficiență dar și de decalajul dintre vârsta cronologică și cea mentală. Emil Verza (1998) afirmă că elevii cu deficiență în perioadele de instruire întâmpină mari dificultăți în învățarea cognitivă, de aceea un accent deosebit trebuie pus pe învățarea „preponderent afectivă și motivațională. Aceste forme de învățare vor fi însoțite întotdeauna de alte două forme și anume de învățarea morală și învățarea motrică.” (Verza, 1998, p. 34).

În lucrarea Educația incluzivă și pedagogia diversității, Alois Gherguț afirmă că fiecare persoană e unică și de aceea are moduri diferite de a învăța, astfel încât apar conceptele de „stiluri de învățare” și „inteligențe multiple”. Unii învață singuri, alții învață în grup sau observându-i pe alții, în schimb altora le place să facă câte ceva din fiecare. Tot așa cum unii copii învață mai ușor citind, alții învață folosind imagini și diagrame, iar o parte dintre ei ascultând și luând notițe. Cu alte cuvinte, fiecare are stilul său de a învăța. „Stilurile de învățare numite și stiluri cognitive, reprezintă acele caracteristici cognitive, afective și în general psihice care indică modurile în care persoanele care învață, percep, interacționează și răspund la mediul de învățare. Reprezintă totalitatea caracteristicilor cognitive care au un rol determinant în procesul de învățare.” (Elthes, 2013, p. 76 -77). Cercetarea interdisciplinară se axează pe analiza posibilităților oferite de învățarea contemporană din perspectiva stilurile de învățare ale studenților (Covaci, 2016). În opinia autoarei Elena Cocoradă, „stilurile de învățare descriu modul în care oamenilor le place să învețe” (Cocoradă, 2010 p. 184). La clasă cadrele didactice ar trebui să cunoască stilurile de învățare ale majorității elevilor și să predea în funcție de acestea, ajutându-i totodată să-și dezvolte și alte stiluri de învățare, în acest fel, școlarul este ajutat să-și atingă potențialul maxim. Există mai multe clasificări ale stilurilor de învățare, dar cea mai cunoscută este cea realizată de Fleming şi Mills în 1992 şi se centrează pe modalităţile senzoriale prin care percepe informaţia o persoană care învaţă; astfel, se identifică următoarele stiluri de învăţare: vizual, auditiv, kinestezic (apud Pârvulescu, 2016).

Stilul de învățare vizual – caracteristici:
• Reține mai ușor atunci când învață folosindu-se de diagrame, hărți, imagini.
• Este important să vizualizeze textul scris.
• Iar ca metodă de fixare folosește rescrierea.

Stilul de învățare auditiv – caracteristici:
• Pentru a învăța verbalizează acțiunea.
• Reține din explicațiile profesorului.
• Sunt eficiente discuțiile în grup.

Stilul de învățare kinestezic – caracteristici:
• Atunci când nu are activitate elevul devine agitat și este catalogat drept copil cu tulburări de comportament.
• Se implică fizic în activitatea de învățare.
• Atunci când experimentează învață mai ușor.
• Își mișcă mâinile și folosește comunicarea nonverbal.

În prezent, în cele mai multe școli, dat fiind faptul că sunt din ce în ce mai mulți copii cu dificultăți de învățare, se pune problema adaptării școlii la copil și nu a copilului la exigențele școlii. Se urmărește găsirea unor modalități de organizare eficientă a situațiilor de învățare. Inadaptarea școlară a elevului, eșecul școlar, randamentul scăzut la învățătură sunt analizate pluri-receptiv și pluri-cauzal, nu ca prelungire a neputinței copilului de a face față învățării și disciplinei școlare. Așa că sunt analizate situațiile care pot construi experiențe de viață și de învățare a copilului, dar și factorii declanșatori sau frenatori într-o anumită situație de învățare. Numai o analiză atentă a acestor factori pot crea o imagine clară asupra dificultăților de învățare cu care se confruntă elevul și în acest fel se pot lua hotărâri și se pot găsi soluții adecvate. Pe parcursul școlarității, oricare elev poate avea la un moment dat o dificultate de învățare. Aceasta poate fi depășită în unele cazuri de către copil prin forțe proprii, iar în altele e nevoie de ajutor – aici poate interveni profesorii, familia și în unele situații mai complicate specialiștii (logoped, psiholog, medic).

Bibliografie
• Cocoradă, E.,(2010), Introducere în teoriile învățării, Editura Polirom, Iași;
• Covaci M.,(2016), Educația online ca factor de exprimare a libertății religioase și de conștiință, Conferința științifică internațională: Libertatea religioasă și de conștiință în contextul securității sociale, vol. Journal for freedom of conscience, 2016.internet paper disponibil pe www.researchgate.net/publication/322437900_Limits_and_Liberties_in_Liturgy_Communication_and_Communion_in_a_Digital_Age_Theological_Perspectives_in_Orthodoxy
• Élthes Z., (2013), Condiţiile eficienţei e-learning în învăţământul superior, International Conference on Virtual Learning (ICVL) 2013, p. 76-80.disponibil pe intenet paper docplayer.net/amp/185758457-Journal-of-education-studies.html
• Gherguț, A., (2006), Psihopedagogia persoanelor cu cerințe speciale, Strategii diferențiate și incluzive în educație, Ediția a II a, Editura Polirom , Iași;
• Golu,P.,(1985), Învățare și dezvoltare, Editura Științifică și Enciclopedică, București
• Mara, D., (2009),      Strategii didactice în educația incluzivă,      Editura Didactică și Pedagogică,      București;
• Verza E.,(1998), Psihologie specială, Editura Didactică și Pedagogică, București.