Educația online și copilul cu cerințe educaționale speciale

Ce se întâmplă în prezent cu sistemul educațional? Dacă ne raportăm la „învățarea online” putem afirma are loc o încorporare a tehnologiilor informației și comunicării în procesul educațional, solicitând din partea elevilor de vârstă preșcolară, primară, gimnazială și liceală, profesorilor și părinților să „dețină” abilități specifice. Putem vorbi de o „învățare modernă” adaptată procesului evolutiv care are loc pe plan social (la nivel micro- și macro), politic, economic, biologic, psihologic?

Prin introducerea tehnologiilor digitale în educație, se lărgeşte universul de cunoaştere, informare şi comunicare în rândul educaţilor. Schimbările socio-economice, dezvoltarea ştiinţifică accelerată, expansiunea utilizării tehnologiei moderne, produc schimbări la nivelul sistemului de învăţământ. Introducerea noilor tehnologii informatice şi comunicaţionale în aproape toate domeniile societăţii contemporane a condus la informatizarea învăţământului. Ce presupune această informatizare? În primul rând dotarea şcolilor cu echipamentele  necesare, apoi proiectarea unei game largi de softuri tematice, reprofesionalizarea cadrelor didactice într-o viziune centrată pe elev și într-un final constituirea premiselor unei reţele informatizate ca suport al unui management modern. Astfel tehnologiile informației și comunicării pot deveni sisteme de suport în procesul educațional.

Literatura pedagogică delimitează trei etape ale informatizării învăţământului: 1. În prima etapă, calculatorul a intrat în şcoală ca virtual facilitator educaţional, în continuarea retroproiectorului, magnetofonului şi s-a impus ca disciplină distinctă, cu statut obligatoriu sau opţional, în planul de învăţământ; 2. În a doua etapă, calculatorul este valorificat ca resursă educaţională cu potenţial mare în toate ariile curriculare şi încep demersurile de conştientizare a educaţilor şi profesorilor în legătură cu avantajele valorificării didactice a calculatorului; 3. În a treia etapă, calculatorul este valorificat ca „sistem de învăţare”  care va determina modificări în definirea obiectivelor educaţionale, reorganizarea conţinuturilor educaţionale în manieră interdisciplinară, integrată, modulară, adaptarea metodologică a continuum-ul predare-învăţare-evaluare, reinterpretarea relaţiei profesor-elev, redimensionarea competenţelor profesorului (Creţu, 2000, pg.262.)  Aceste trei etape se complementează reciproc atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic-aplicativ.

Particularizând la nivelul educaţiei copiilor cu C.E.S., se poate afirma că instruirea asistată de calculator are rol semnificativ de suport în comunicare şi sprijin în învăţare. Pentru copiii cu deficienţe, calculatorul poate fi considerat nefolositor în procesul instructiv educativ, însă performanţele înregistrate în ultimii ani în sfera informaticii au permis adaptarea computerelor şi implicit a programelor astfel încât să poată fi folosite şi de către copiii/ elevii/ tinerii cu CES.

Evoluția constantă a tehnologiei și contextual pandemic prezent  atrage după sine nevoia „urgentă” a cadrelor didactice de a se familiariza cu cele mai recente tendințe. Se poate ca acest „sistem de învățare suport” să suplinească prezența fizică a profesorului? Putem afirmă că „învățarea online” conduce la un progres cognitiv, emoțional sau social?

Dacă în şcoala tradiţională profesorul era privit ca fiind o autoritate care deţinea adevărul şi împărtăşea acest adevăr elevilor prin intermediul procesului de predare clasic, „şcoala modernă” vede în profesor o sursă de experienţă pentru copii. Dascălul este „partener în procesul de învățare al copilului, între ei existând un schimb reciproc de cunoștințe” (Gandini, apud Hewett, 2001, p. 97), ghid și facilitator „provocând ocazii de a descoperi” (Edwars, apud Hewett, 2001, p. 97), constructivist al propriei învățări, dar și al copilului, „încurajând încercările copilului de explorare, de descoperire, de angajare în dialog cu ceilalți copii, de inițiativă” (Joița, apud Sălăvăstru, 2009, p. 148).

Indiferent dacă vorbim de un context educațional online sau context formal fizic, profesorul are responsabilitatea de a susţine cu încredere actul educativ al fiecărui copil, de a se interesa în permanenţă de eforturile sale, de a achiziţiona cunoştinţele necesare, de a recepţiona şi de a retransmite imediat cunoştinţele pentru a corecta eventualele omisiuni şi deformări ce pot apărea în răspunsurile/ rezultatele elevilor.

Copilul este o ființă complexă, deosebită și individuală, care coexistă prin relațiile pe care  le construiește cu adulții, copiii și mediul exterior. Părintele și profesorul au responsabilitatea morală de a proteja sănătatea fizică, psihică a copilului prin crearea unui mediu prietenos, activ, creativ și critic, un loc de îngrijire și învățare viabil, dezvoltându-i astfel sentimentul că este în siguranță alături de ei, de  a-i oferi repere foarte precise în timp și spatiu care pot ajuta la observarea, investigarea și înțelegerea lumii înconjurătoare, plecând de la nevoile și interesele copilului. De asemenea, alături de părinte și profesor, copilul trăiește experiențe noi, senzatii și emoții noi, diverse și intense, se relaxează, se joacă, se îmbogățește spiritual, cognitiv, moral, își dezvoltă abilități intra și interpersonale. A crește, a fi îngrijit și educat într-un mediu fizic securizant, într-un mediu stimulant din punct de vedere cognitiv și socio-afectiv este unul dintre dezideratele care ne dorim, noi, profesorii, ne dorim să fundamenteze întreg procesul terapeutic-recuperator al copilului.

Ne dorim ca prin intermediul activităților de învățare desfășurate exclusiv în mod online să asigurăm șanse egale si reale de participare la îngrijire și educație pentru fiecare copil în parte, prin adaptarea și diferențierea procesului instructiv-educativ la nivelul intereselor cognitive, la posibilităţile aptitudinale, la ritmul şi stilul de învăţare şi respectarea caracteristicilor individuale de dezvoltare şi învăţare a copilului.

Din proprie perspectivă și experiență, „învățarea online” nu poate suplini rolul cadrului didactic la clasă, nu poate avea efecte pozitive asupra dezvoltării socio-emoționale a copilului. Este important pentru copil să participe activ la activități, noi (profesorul și părintele) oferindu-i un mediu de îngrijire și învățare cald, plin de schimburi reciproce și experiențe noi, provocându-l la activități care presupun cooperare și colaborare, observând și încurajând comportamentul bun, oferindu-i sentimentul încrederii în oameni și permițându-i să-și manifeste bucuria pentru succesul obținut în activități.

Din punct de vedere al limitelor utilizării calculatorului în activitatea la clasă, se poate spune că acestea se referă la: lipsa de resurse tehnologice- lipsa calculatorului sau a altor dispozitive necesare pentru organizarea în condiţii optime a procesului de învăţământ sub această formă de asistare, rezistenţa cadrelor didactice faţă de ultimele noutăţi în materie de tehnologie informaţională, lipsa de abilităţi sau abilităţi neexersate de utilizare a tehnologiilor informaţionale, în general şi a calculatorului, în special, abilitare care necesită eforturi din partea profesorilor.

Acest tip de „învățare online” sau „învățare la distanță” poate constitui o formă de abordare educațională complementară școlii tradiționale… această formulă poate constitui un prim pas spre ceea ce putem numi școala viitorului. Școala viitorului poate constitui un mediu în care fiecare copil are acces la tehnologiile de sprijin și este susținut în procesul educațional de către cadrul didactic. Cadrul didactic poate asigura un nivel înalt de individualizare a procesului instructiv-educativ, poate crea situaţii educaţionale diferite, utilizând tehnologiile asistive, în funcţie de particularităţile de vârstă şi psihoindividuale ale copiilor. De asemenea cadrul didactic poate  contribui la dezvoltarea în rândul copiilor a competenţei de a explora, selecta, sistematiza şi stoca informaţiile primite pe cale vizuală, la stimularea capacităţii creative şi a abilităţilor de rezolvarea a problemelor, la stimularea interesului faţă de nou eliminând riscul ca elevul să se plictisească sau ca activitatea să intre în rutină.

Orice formă ar lua, educația constituie axul central al personalității copilului și are ca specificitate formarea și valorificarea capacităților cognitive, abilităților socio-emoționale.

Bibliografie

Crețu, C. (2000). Teoria curriculumului. Iași: Editura Universităţii „Al.I.Cuza”.
Hewet, V.M. (2001). Early Childhood Education Journal.
Sălăvăstru, D. (2009). Psihologia educației. Iași: Editura Polirom.

 

Accesări: 55

Articole asemănătoare