Astăzi, într-o lume a realității tehnologizate, a modernității, a adaptării, se pune des următoarea întrebare: Care mai e realul scop al educației și, implicit, al cadrului didactic – ca pilon fundamental al demersului educațional de calitate – în această societate „atotștiutoare”, aflată la un click distanță de orice informație, de orice curiozitate, de orice interes?! Răspunsul e cât se poate de simplu și de evident – școala rămâne școală și dezideratul ei fundamental, idealul educațional a fost, este și va rămâne veșnic unul și doar unul – „formarea și dezvoltarea personalității umane”.

„Ai toată viața înaintea ta un școlar pe care niciodată nu trebuie să îl pierzi din vedere: pe tine însuți!” – Nicolae Iorga.

Atâta forță e în aceste cuvinte, încât – cel puțin în ceea ce mă privește – nicio altă formulare nu cred că descrie mai frumos esența și arta carierei didactice. Aceasta deoarece, înaintea elevului însuși, dascălul este cel supus procesului de educație și învățare permanentă. Supus unei continue acomodări cu situații, trăiri, experiențe și provocări. Mereu ancorat într-o deschidere spre nou, spre schimbare, spre evoluție. Adaptat cunoașterii prezentului – mereu și mereu altul -, cunoașterii sinelui – mereu și mereu altul, descoperit și (re)descoperit.

Altfel spus, se dorește atingerea unui singur scop – acela de a învăța, mai înainte de toate, să fii om. Și când zic om, nu mă refer la ființa care se distanțează de celelalte viețuitoare prin puterea rațiunii. Când zic om mă refer la acel suflet care învață și acceptă să fie învățat să crească frumos, cinstit și liber. Să trăiască în armonie cu sine și cu cei din jur.

De aceea, educația nu este și nici nu se dorește a fi însușirea unei cunoașteri exhaustive, ci, mai degrabă, se dorește a fi o cunoaștere a omului. Tocmai în această direcție – cel puțin în ceea ce mă privește – cred că educația morală rămâne piatra de temelie a procesului didactic. Prin educație morală se înțelege acea „trecere de la stadiul heteronomiei morale, adică a urmăririi regulilor promulgate de alții, la stadiul autonomiei morale, la autoimpunerea unor reguli sau valori interioare”.  Individul trebuie, așadar, să învețe să lucreze cu ceea ce i se oferă, să discearnă normele valorice care i se impun și, în definitiv, să fie capabil să-și formeze propriul set de reguli, propria conduită și conștiință morală.

Cadrul didactic capătă, în diada sistemului heteronomie-autonomie, statutul de partener în educație, al celui care direcționează, orientează și îndrumă elevul în actul învățării, dar îi oferă, în egală măsură, libertatea de a-și alege singur calea de urmat. Elevul învață să-și impună singur principii, să lupte în virtutea binelui personal, căci, finalitatea heteronomiei morale este tocmai „libertatea, moralitatea ca responsabilitate individuală”.

Formarea comportamentului moral nu se-mplinește, însă, de la sine, într-o anumită perioadă de timp. Cultivarea și dezvoltarea acestor atitudini este un proces constant, asumat pe parcursul întregii existențe. Aceasta deoarece, fiecare vârstă își are propria capacitate de înțelegere și judecare a realității exterioare, ceea ce face ca fiecare vârstă să impună fie înlocuirea, fie adaptarea, fie stabilirea unor noi principii morale. Pentru a-și atinge obiectivul și a-și sprijini elevii, cadrul didactic poate acționa pe două căi: pe de o parte este vorba despre încurajarea atitudinilor pozitive, iar, pe de altă parte este vorba despre reducerea sau preîntâmpinarea celor negative. Tocmai de aceea, relațiile permisive cadru didactic-elevi, precum și credința în disponibilitățile etice ale elevilor rămân factori vitali pentru formarea conștiinței morale.

Privită ca „știința binelui și a regulilor acțiunii umane”, morala devine o axă direcțională pentru întreaga activitate didactică, care, deși nu-și verbalizează direct scopul, urmărește din umbră activitatea celui care educă și, deopotrivă, a celui educat. Tocmai de aceea instituția educativă se vrea a fi „centrată pe educat”, pe nevoile și așteptările lui. Se dorește valorizarea acțiunii necondiționate de recompense sau valori, valorizarea acelei acțiuni voluntare a elevilor pentru formarea atitudinii morale, căci, în definitiv, doar o societate educată moral este adevărata garanție a trăirii în echilibru și armonie.

Bibliografie
1. Constantin Cucoș, „Pedagogie. Ediția a II-a revăzută și adăugită”, Iași, Editura Polirom, 2006.
2. Peters, Richard S., „Reason and habit: the paradox of moral education”, în Frankena, William K, „Philisophy of education”, The Macmillan Company, Toronto, 1965.