Este bine, adevărat şi frumos ceea ce facem pentru copiii noştri?
Iată întrebarea care ne străfulgeră la intervale regulate de timp conştiinţa morală şi conştiinţa socială, ne-o străfulgeră, e drept, lăsându-ne-o în mare măsura în întuneric după cutremurare. Şi toate acestea se petrec aşa pentru că suntem copiii modelor, iar anvergurile sunt astăzi determinante și determinative la nivel global, trăim în cadrul construit de galaxia Marconi, în era masificării, era informaţiei subţire, a superficialităţii globalizate.

Cultura modernă irumpe mai degrabă pe latura ei tehnicistă, pe latura revoluţiei tehnice. Ori, tocmai această revoluţie ne-a condus orbeşte în prăpastie morală şi spirituală, diminuându-ne considerabil capacitatea de abstractizare în sensul construcţiei unei viziuni despre viaţă, una în armonie cu interiorul nostru, dar şi cu lumea obiectivă.

Să contruim o astfel de viziune cu sens, presupune ca noi înşine să fim capabili să ne descoperim pe noi înşine, să ne cunoaştem aşadar sau să fim lăsaţi să ne cunoaştem în linişte, fără să fim expuşi manipulărilor sau deserviţi acestora, ceea ce în perimetrul educaţiei actuale nu se realizează. Copilul tehnicizat, asistat de computer, tehnico-maniac, de la vârstă fragedă, nu mai este destul de liber când atinge criza de identitate în adolescenţă pentru a se putea realiza moral la 16-17 ani, cum spune Kohlberg (psihologul dezvoltării morale). El a obţinut un tip de „cloroformizare” a conştiinţei, cum spune marele nostru hegelian D.D.Roşca, el nu mai gândeşte autentic ci dogmatic, îşi foloseste năvalnic memoria ca un cyborg cu extraordinară capacitate de înmagazinare de date disparate, urmând ca  decantarea să se facă o dată, în viitor sau datorită norocului. În aşteptare, copilul-cyborg va prelua din  exterior idei de-a gata iar aceste preluări de date vor fi singurele procesări mentale, neurmate de prelucrări, de înţelegeri, de construcţie sistematică, solidă, profundă.

Când Lucian Blaga îl combate pe Henri Bergson, când opune definiţiei tehniciste a omului „homo faber”, pe aceea a omului care trăieşte autentic doar „întru mister şi pentru revelare”, se referă cu siguranţă la aceste efecte dezastruoase pe care le-a intuit în această diferenţă specifică de fabricant de unelte, dezumanizarea prin adormirea conştiinţei morale, spirituale şi sociale. Inteligenţa nu este totul în om şi pentru om, el mai are de dat seamă şi sensibilităţii, care ne vine din timpuri vechi şi reprezintă creierul nostru protoistoric, dar numai ţinând cont de morală putem să satisfacem firesc latura noastră animalică, altfel lipsa ca şi excesul vor trimite firea umană  spre decadenţa morală şi vom fi nevoiţi tot mai mult să ţinem seminarii pe teme ca: prostituţia şi consumul de droguri din cauza neglijenţei părinţilor şi a societăţii în ansamblu.

Criza valorilor morale, spun unii, a început în 1914, odată cu primul război mondial. Istoricul Norman Cantor afirmă:  „Pretutindeni în lume, normele de comportament social, aflate deja în declin, au fost înlăturate. Şi, de vreme ce politicienii şi generalii au tratat milioanele de oameni aflaţi în grija lor ca pe nişte animale duse la tăiere, ce canoane ale religiei şi ale eticii i-ar mai putea împiedica  pe oameni să se trateze cu ferocitatea unor fiare?… După măcelurile din Primul Război Mondial (1914-1918), viaţa umană şi-a pierdut complet valoarea.”

În ampla sa lucrare THE OUTLINE OF HISTORY, istoricul englez Hebert George Wells a afirmat că, odată cu acceptarea teoriei evoluţiei „s-a observat o adevărată decădere morală”. Bergson  susţinea sus şi tare că omul nu este decât un animal superior. Wells, care a fost şi el evoluţionist, a scris, în 1920: „S-a ajuns la concluzia că omul este un animal social asemănător câinelui sălbatic indian…Astfel, părea corect ca marii câini ai haitei umane să-i subjuge pe ceilalţi oameni prin teroare.” Iată ce spune şi Bergson în ,,L’evolution creatrice”: „Fără îndoială, pretutindeni unde există inferenţă există şi inteligenţă, iar inferenţa care constă în prelucrarea experienţei trecute în sensul celei prezente este deja începutul invenţiei. Invenţia  se desăvârşeşte atunci când se materializează într-un obiect fabricat. Spre acest lucru tinde, ca spre un ideal, inteligenţa animalelor. Şi chiar dacă în mod obişnuit ele nu ajung să producă obiecte artificiale de care să se poata servi, instinctele lor naturale le permit totuşi variaţii care le îndreaptă în acest  sens.(…) Dacă ne-am putea descotorosi de orice orgoliu, dacă – spre a ne defini ca specie – ne-am ghida după ceea ce preistoria ne arată că reprezintă caracteristica stabilă a omului şi a inteligenţei, nu ne vom spune Homo Sapiens, ci Homo Faber. În fond, inteligenţa…este capacitatea de a fabrica obiecte artificiale, în particular unelte de făcut unelte, şi de a varia la infinit fabricarea lor”. Este cu desăvârşire clar de ce filosoful Misterului, Lucian Blaga, dar şi prietenul său, autorul „Existenţei tragice”- D.D.Rosca, nu puteau să accepte o astfel de definiţie dată omului, şi clar nu era doar o chestiune de orgoliu, ci o chestiune de demnitate şi libertate interioară, amândouă de mare rafinament.

Iată ce spune Lucian Blaga în lucrarea „Geneza metaforei şi sensul culturii”: „În cadrul «naturii» omul este desigur un simplu animal înzestrat unilateral cu cea mai mare inteligenţă, dar această propoziţie mi se pare pentru fondul chestiunii tot atât de irelevantă ca şi cum ai spune, că, în cadrul naturii şi în perspectivele ei, o «statuie» e un simplu bloc de piatră cizelată. Comparaţia reliefează suficient păcatul de care se face vinovată biologia, când atacă problema omenescului, acceptând să privească lucrurile într-o perspectivă prea puţin indicată şi iremediabil îngustă. Sub unghi biologic-naturalist, problema diferenţelor dintre om şi animal nu-şi poate găsi soluţia amplă ce o comportă. Şi e de mirat că tocmai un Bergson nu a ştiut să-şi taie, în ceaţă, şi alte perspective, atunci când situaţia teoretică a veacului l-a invitat să se îndrume spre taina omului.(…) Animalul e însă cu desăvârşire străin de «existenţa întru mister şi pentru revelare» şi de dimensiunile şi complicaţiile vieţii, ce rezultă din acest mod de existenţă. Existenţa întru mister şi pentru revelare este un mod eminamente uman. Specific uman va fi prin urmare şi tot alaiul imens de consecinţe ce se desprind din acest mod, adică destinul creator al omului, impulsurile, aparatura şi îngrădirile acestuia. Dacă animalul produce uneori, fie unelte, fie lăcaşuri, fie organizaţii, actele sale nu izvorăsc din existenţa conştientă întru mister şi revelare. Aceste acte nu sunt «creatoare»; ele se degajează stereotip din grija de securitate a animalului, şi mai ales a speciei, în lumea sa.”

Bergson nu a soluţionat pe deplin problema diferenţelor dintre om şi animal prin ideea că omul este mai inteligent, pentru că această definiţie are în vedere doar o diferenţă cantitativă, graduală, iar nu calitativă.

Gândirea şi celelalte facultăţi ale omului ca „existenţa întru mister şi pentru revelare“ nu mai rămân la aspectele imediate ale existenţei, ci tind să descifreze esenţa (misterele) lumii şi să se obiectiveze în opere care să satisfacă trebuinţele spirituale ale omului, iar nu cerinţele lui biologice.

Să încercăm să definim valorile. După istoricul Gertrude Himmelfarb valori sunt acelea numite „convingeri, păreri, atitudini, sentimente, obiceiuri, convenţii sociale, preferinţe, prejudecăţi, chiar şi ciudăţeniile cuiva – tot ceea ce un individ, un grup ori societatea preţuieşte la un moment dat şi din anumite motive” – cât de asemănătoare este această prindere în schema cu poziţia culturala a sofiştilor din antichitatea greacă şi nu numai, cu cea a sofiştilor din toate timpurile şi din toate vremurile. În cultura clasică greacă se ştia clar ce este virtutea, doar a încercat cu succes să o definească atât Socrate, cât şi discipolul lui celebru Platon, şi ei nu şi-au bătut joc de oameni ameţindu-i cu scheme prost făcute, sau cu definiţii conjuncturale şi inautentice cum este, de exemplu, cea expusă mai sus, dar care este propusă şi-n manualele de sociologie ca alternativă la definiţia valorilor. Acest presupus „totul este permis”, relativismul axiologic este o consecinţă firească, o urmare ce trebuia să apară, altfel vom fi tot mai des, cum spune Giovannna Baradori în lucrarea „Filosofie într-un timp al terorii – dialoguri cu Jürgen Habermas şi Jacques Derrida”, martori oculari universali ai terorii şi terorismului, se referă la evenimentul de la 11 septembrie de la World Trade Center (pg.84 – primul eveniment istoric mondial -11 septembrie pentru publicul global).

DEFINIŢIA virtuţii este clară, ori eşti cinstit, loial, cast şi respectabil, ori nu. În actuala societate emancipată, oamenii consideră că au dreptul să-şi aleagă valorile, aşa cum îşi aleg alimentele într-un supermarket. Dar, în acest caz, ce se întâmplă cu adevărata virtute şi moralitate?

Este cert că după evenimentele primei jumătăţi de secol XX: criza economică din anii ‘30, devastarea din timpul celui de-al doilea război mondial, lagărele de concentrare, bomba atomică, cele aproximativ 50 de milioane de victime: bărbaţi, femei, copii, înlocuirea vechilor norme ale decenţei cu noi coduri de conduită (Love, Sex and War – Changing Values, 1939-1945), mulţi dintre supravieţuitori  au suferit din cauza ororilor la care au fost martori. Şi în prezent, unii dintre ei, chiar şi cei care pe atunci erau nişte copii, retrăiesc traumele suferite. Mulţi şi-au pierdut credinţa, dar şi simţul moral. Nemaiavând respect faţă de vreo autoritate care ar putea stabili ce e bine şi ce e rău, oamenii au început să considere că totul este relativ.

„Prima naştere a personalităţii“ se leagă de momentul cristalizării „conştiinţei de sine”, care presupune şi raportarea critică la propriile acte de conduită, la propriile dorinţe, prin comparare cu alţii; aplicarea la sine a aceloraşi criterii, condiţii şi restricţii care se aplică altuia. Întreaga evoluţie a personalităţii se desfăşoară pe fondul interacţiunii contradictorii dintre „conştiinţa obiectivă” şi „autoconştiinţă”. Acesta este un proces de desprindere, formulare şi integrare permanentă de semnificaţii, criterii, de simboluri şi modele acţionale care se desfăşoară după cu totul alte legi decât comportamentele care definesc individul ca dat biologic.

În structura şi dinamica personalităţii sunt incluse nu aspecte de ordin fizic ale corpului în sine, ci semnificaţia lor valorică, ce se cristalizează în cadrul relaţiilor interpersonale şi al aprecierilor  sociale; nu percepţia sau gândirea în sine, ci conştiinţa valorii lor în realinierea eului prin compararea cu alţii.

Ne rămâne în continuare speranța în om și conștiința faptului că nimeni nu se urăște pe sine și nu-și dorește răul dacă este încă sănătos psihic și moral. Iar pentru copiii noştri doar ce e bun, adevărat şi frumos… să ne străduim mai mult.