Educația românească, în impas

Suntem pe deplin de acord că societatea în care trăim a suferit de-a lungul ultimilor 20 de ani transformări remarcabile, iar progresul științific și tehnologic a condus spre o schimbare în comportamentul nostru, al tuturor. Preocupările s-au schimbat, viteza de transmitere a informațiilor a scăzut inimaginabil ajungând să fie simultană, deseori, emiterii. Diversitatea surselor impune formarea spiritului critic în receptare, schimbările continue necesită informare permanentă, iar acestui asalt îi putem face față doar fiind dispuși să învățăm permanent, de-a lungul întregii noastre existențe. Din acest motiv, pledăm pentru susținerea educației permanente care se constituie ca parte integrantă a întregii existențe socio-umane, fiind factorul decisiv al formării și dezvoltării personalității individului. Desigur că nu putem neglija rolul celorlalți factori implicați în dezvoltarea armonioasă a personalității, mediul și ereditatea. Factorul de mediu și datele genetice au suscitat, de-a lungul timpului dezbateri serioase, polarizând atenția teoreticienilor. Dar intenția noastră nu este de a teoretiza, ci dorim să atragem atenția asupra influențelor nefaste pe care factorul social le poate avea în traseul școlar al copilului.

Este cunoscut faptul că mult invocata criză economică a afectat statele din întreaga lume, însă cele care au avut cel mai mult de suferit sunt țările slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare, cele aflate în regiuni marcate de conflicte armate și politice. Scăderea nivelului de trai a avut repercusiuni asupra grupurilor vulnerabile, iar cei care au resimțit aceste schimbări au fost copiii al căror acces la educație a fost limitat sau interzis, în ciuda afirmării dreptului universal al copiilor la educație.

Un prim semnal de alarmă în încălcarea acestui drept îl reprezintă diminuarea procentelor alocate de state educației, România înscriindu-se în acest trend descrescător. Statisticile realizate în ultimii ani scot în evidență sărăcia sistemului care nu alocă cele 6 procente prevăzute de lege, ci, diminuează an de an sumele, ajungând de la 4,24% din PIB, în 2009, la 3,03% în 2012 și 3,7% în 2015, înregistrând un trend descendent către 3,1% în 2017. Ce repercusiuni are acest deficit de finanțare? Desigur că o scădere a calității actului educativ care nu poate atinge standardele statelor europene dezvoltate, acolo unde media alocărilor din PIB este de peste 5 procente.

Demersurile educative moderne au nevoie de materiale didactice atractive, de o dotare corespunzătoare, de cadre didactice preocupate de perfecționarea continuă, iar toate aceste resurse materiale și umane presupun finanțare.

Copiii din era tehnologiei își doresc să beneficieze de acces permanent la informație, vor suport vizual care să le stimuleze imaginația și curiozitatea, au nevoie să-și formeze deprinderile altfel decât apelând la cretă și tablă. Lecțiile în sistemul AEL nu pot fi folosite, din cauza lipsei informaticianului care, de cele mai multe ori, are fracție de normă nefiind permanent la dispoziția cadrelor didactice. Tablele inteligente fac parte din dotarea puținelor școli fiind, de cele mai multe ori, greu de folosit, din cauza lipsei conexiunii la internet.

Comisiile de învățământ care s-au ocupat de revizuirea planurilor-cadru pentru ciclul gimnazial au propus introducerea orelor de TIC încă din clasa a V-a. Idee este excelentă și de actualitate, însă o analiză serioasă și realistă evidențiază lipsurile sistemului: spațiu insuficient, dotări neperformante, personal didactic insuficient specializat în administrarea rețelelor informatizate. Așadar, în școlile nemodernizate această propunere s-ar putea să nu se realizeze, iar orele de TIC să fie niște lecții pur teoretice.

Să amintim și de misiunea aproape imposibilă de a schimba manualele școlare care, la ciclul gimnazial, sunt aceleași din 1996, deși programa școlară s-a schimbat de trei ori. Învățătorii s-au confruntat deja cu această situație, fiind nevoiți timp de câțiva ani să-și desfășoare orele fără un suport avizat de minister, apelând la fișe de lucru și auxiliare curriculare. Parțial, la clasa a V-a și, cu puțină bunăvoință, poate și la clasa a VI-a, problema s-a rezolvat prin schimbarea manualelor școlare care au venit cu suport digital, în toamna acestui an școlar.  Pe de altă parte, de circa 20 de ani,  profesorii de gimnaziu sunt nevoiți să opereze o selecție a conținuturilor și să le explice părinților, pe înțelesul lor, că ceea ce primează este programa, iar nu terminarea manualului, așa cum acuză mulți dintre aceștia.

De asemenea, manualele vechi pun accentul pe informație, în defavoarea gândirii critice care trebuie stimulată de la cele mai fragede vârste. Este nevoie de adaptarea tipurilor de itemi în funcție de competențele urmărite, iar acest lucru presupune, fie realizarea unor fișe de lucru adaptate, fie achiziționarea unor auxiliare curriculare de dată recentă. Firește că este nevoie de acces la calculator, unul performant, desigur, pentru a folosi CD-urile educaționale și de resurse pentru multiplicarea fișelor de lucru, întrucât accesul la copiator este limitat în multe școli de costul ridicat al tușului care nu poate fi schimbat periodic, deoarece există o anumită alocare bugetară pentru achiziționarea consumabilelor. Rezolvarea vine, în această situație, de la profesor care își sacrifică o parte din veniturile sale realizării documentației stufoase din mapa personală și a materialelor didactice necesare bunei desfășurări a orelor.

În școlile de renume din mediul urban, nu se pune problema consumabilelor sau a auxiliarelor care se oferă, sub forma de donație, de către părinți, dar în zonele defavorizate însăși frecventarea școlii de către copii este pusă sub semnul întrebării. Grupurile de copii cele mai vulnerabile sunt cele provenite din mediul rural, din comunități izolate sau din familii fără venituri și, din păcate, acestea vor avea cel mai mult de suferit din cauza neajunsurilor sistemului educațional, în particular, și al celui social, în general. Tot în acest sens, amintim problema integrării elevilor de etnie rromă în școală, în contextul în care, prin tradiție, prea puțini părinți rromi își trimit copiii să învețe carte, fiind ei înșiși neșcolarizați. Părinții nu au venituri, deci nu le pot asigura rechizitele necesare și nu le pot plăti transportul la licee, iar lipsa de perspective pe piața muncii contribuie la scăderea interesului față de școală.

Toate variabilele se leagă între ele, creând un cerc vicios din care se pare că specialiștii în educație nu găsesc ieșire, căci nivelul scăzut de trai al unor familii împiedică accesul copiilor la educație.

Acestea sunt doar câteva din cele mai frecvente probleme pe care le întâmpinăm din cauza subfinanțării sistemului, și, deși există unele programe de combatere a abandonului școlar, numărul elevilor care nu mai frecventează școala chiar din gimnaziu este în continuă creștere, ajungând la peste 18 procente cu cca 7% mai mult decât media europeană. Se încearcă stoparea fenomenului, atât prin implicarea factorului de decizie de la nivelul comunității locale, cât și prin eforturile profesorilor care încearcă să convingă familiile că un copil fără școală este lipsit de șansa de a avea un viitor mai bun decât al părinților săi. Este lăudabilă, de pildă inițiativa de a acorda rechizite elevilor din familii fără venituri sau programul Bani de liceu pentru a încuraja părinții să-și trimită copiii la școală. De asemenea, este meritul unor primării interesate de a veni în ajutor copiilor, oferindu-le transport gratuit la liceele din orașe în baza unui protocol prin care guvernul a trimis microbuze școlare în mediul rural. Școlile au primit microbuze școlare, însă nu și dreptul de a angaja șoferi care să le conducă. De aceea, e nevoie de o colaborare strânsă între Consiliul Local, Primărie și școală pentru ca microbuzele să fie puse în circulație și să fie de folos comunităților care depind de acest transport al elevilor de la structură la școală, de la sat la oraș.

Nu în ultimul rând, prin implicarea unor organizații nonguvernamentale se derulează proiecte prin care copiii sunt ajutați să vină la școală, acolo unde li se oferă asistență de specialitate, o masă caldă sau un mediu propice dezvoltării personale.

Soluții ar exista, însă acestea implică un efort colectiv al tuturor părților implicate și o decizie la nivel înalt care să alinieze politicile educaționale românești cu cele europene în care resursele umane sunt stimulate să performeze în cele mai bune condiții. Lipsa de predictibilitate dată de legislația mereu în schimbare a dus la nesiguranță în ceea ce privește viitorul școlii românești.

Încotro ne îndreptăm? Este o întrebare la care ne temem să dăm un răspuns precis.

Perspectivele sunt neclare și, de ce să nu remarcăm, nu foarte optimiste, dar totuși, în ciuda acestor probleme, există profesori devotați care găsesc soluții pentru a face niște elevi minunați să pășească tot mai siguri pe drumul cunoașterii, făcându-ne să sperăm că ei, generația de mâine, vor găsi resursele pentru schimbare…

prof. Florența Pană

Școala Gimnazială Lumina (Constanţa) , România
Profil iTeach: iteach.ro/profesor/florenta.pana

Articole asemănătoare