Societatea modernă presupunea includerea tuturor membrilor ei în activitățile economico-sociale, or acest lucru însemna educarea unei mari mase de oameni. În Imperiul Habsburgic modelul educării poporului a fost preluat din Prusia. În  1760 este înființată Comisia Aulică de Studii, iar în 1770 împărăteasa Maria Tereza emite două decrete prin care școala era considerată o chestiune de interes public, iar la Viena era înființată o școală normală pentru pregătirea cadrelor didactice. Johann Ignaz von Felbiger, care avea experiență în domeniul învățământului, înființând un Institut pedagogic în 1765 și scriind, la cererea lui Frederic cel Mare, o lege pentru școlile catolice din Silezia, este chemat la Viena pentru a conduce școala normală.  Va fi și consilierul împărătesei. Aceasta promulgă în 1774 o lege prin care se hotăra înființarea de școli normale în toate capitalele provinciilor imperiului, o reformare a tuturor școlilor, învățământ obligatoriu pentru copiii între șase și doisprezece ani, iar până la douăzeci de ani țăranii trebuiau să urmeze „școli de repetiție”, două ore duminicale în care se exersau cititul, scrisul și socotitul și se citea Evanghelia. Astfel s-a înființat școala normală de la Sibiu cu un curs de o lună a câte 11 ore/săptămână.

Cartea de bază era „Cartea de metodă”, scrisă de Felbiger. În același an, sunt aprobate „Regulile directive pentru îmbunătățirea învățământului din școlile elementare sau triviale sârbești și românești”. La Timișoara, se va înființa o comisie școlară și se va deschide o școală normală. În urma acestor reglementări, fiecare sat trebuia să aibă o școală, iar dascălii erau atestați de comisia provincială.

În 1777, este emisă „Ratio educationis totunque nei literiae per Regnum Hungariae et provincies eidem adnexas”, care reglementa învățământul din regiunea estică a imperiului. În această lege se prevedea studiul în limba maternă. Edictul de toleranță din 1881 prevedea ca limba germană să devină obligatorie și în Ungaria, iar învățământul primar să fie gratuit și obligatoriu. Oricât de generos părea cadrul legislativ, în practică erau mari probleme financiare și de organizare a școlilor. O nouă lege a învățământului apare în 1806. Limba maghiară devenea obligatorie în estul imperiului. Prin această lege, școala trebuia să iasă de sub tutela bisericii, dar luteranii și reformații și-au făcut propriile reguli. Pe lângă școlile normale existente în capitalele provinciilor, s-au înființat preparandii la Timișoara, Carei, Pecs, Kȍrmȍćbanya pentru catolici, Sânandrei (lângă Buda) pentru sârbi, Arad pentru români, Pesta pentru greci (aromâni). Prin următoarea lege, Systema scholarum elementarum, din 1845, se prevedea o școală primară de minim doi ani în fiecare sat, obligatorie pentru toți copiii.

Învățământul elemnentar complet era de cinci ani. Învățătorii trebuiau să fie calificați și nu aveau voie să aibă și altă profesie.
La începutul secolului al XVIII-ea au fost înființate mai multe școli confesionale românești în Transilvania. Cea mai renumită era cea din Scheii Brașovului. Din 1781 directorul școlilor românești din Transilvania a fost Gheorghe Șincai, elev al lui Felbiger. Deși legislația promovată de Iosif al II-lea a înmulțit școlile din Transilvania, nici o școală ortodoxă nu a fost finanțată din Fondul școlilor naționale. Abia după răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, autoritățile au început să ajute învățământul primar ortodox. La Sibiu s-au înființat un seminar și o școală normală, iar director al școlilor ortodoxe a fost Dimitrie Eustatievici. Din 1786 au început să fie finanțate opt școli, dar această susținere a încetat peste patru ani.

Secolul al XIX-lea este un secol frământat de numeroase evenimente politice. Ele se răsfrâng și asupra învățământului. Deși legislația stabilea niște obligații administrative ale statului și ale comunităților, în realitate acestea nu se puneau în practică, de aici o educație instituțională mai puțin riguroasă. Mitropolitul Andrei Șaguna a fost preocupat de soarta învățământului ortodox român, dar a descoperit mai puțin entuziasm la personalul care trebuia să implementeze actul educațional.

De altfel, organizarea școlilor normale și a preparandiilor, respectiv a seminariilor era absolut necesară în condițiile în care exista o mare nevoie de personal calificat. Aceste preparandii aveau o durată de trei ani și se adresau tinerilor de 15 ani, absolvenți de gimnaziu sau de școală cetățenească sau reală, sau care dădeau un examen de admitere cu mai multe discipline. După absolvire, la cel mult doi ani, tinerii susțineau un examen de calificare din mai multe discipline și primeau diploma de învățător, care le permitea angajarea în școlile populare elementare. Pentru școli superioare sau cetățenești trebuia dat un alt examen. Existau, de asemenea, și Preparandii pentru fete.

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, o serie de legi ale educației, respectiv ale administrației, întăreau autoritatea statului și încurajau maghiarizarea. Legea autorității școlare susținută de ministrul Trefort Agoszton din 1876, urmată de legea din 1789, introducea limba maghiară și în școlile confesionale și înființarea de școli de stat. Condițiile impuse școlilor prin legea din 1893 ducea la dispariția școlilor confesionale și transformarea lor în școli de stat, sub autoritatea directă a ministerului. Legea Apponyi din 1906 intensifica procesul maghiarizării. Toți învățătorii erau obligați să cunoască limba maghiară. Dacă școlile nu puteau îndeplini condițiile administrative legate de dotare și de salarizarea cadrelor didactice, atunci erau desființate, iar elevii erau orientați către școlile de stat. Acest lucru a determinat o îndepărtare a multor copii de școală

Această scurtă trecere în revistă a legislației școlare din secolele XVIII-XIX explică de ce pentru românii transilvăneni și bănățeni educația accentua valorile naționale și creștin-ortodoxe. Școala devenea, alături de biserică, o instituție importantă în lupta națională. Dacă în alte părți iluminismul a însemnat transformarea individului într-un cetățean responsabil, implicat în deciziile comunității, în provinciile din estul imperiului austriac spiritului „luminilor” i s-a alăturat entuziasmul nașterii națiunilor, astfel că școala a avut o importanță triplă: formarea individului, formarea cetățeanului, formarea românului.

Onisifor Ghibu este continuatorul unei îndelungi tradiții ardelene în domeniul educației. În condițiile politico-sociale specifice Transilvaniei și Banatului, educația devenea un mijloc de luptă națională, un mijloc de apărare și de cultivare a valorilor naționale, în primul rând a limbii române. Onisifor Ghibu observa în legătură cu legea Apponyi: „Noua lege n-aduce numai o sporire a orelor de limba maghiară, ea aduce pe lângă aceasta și codificarea concretă a unei concepții care de o sută de ani a agitat sufletul unguresc: educația națională maghiară a naționalităților, prin limba maghiară și prin toate celelalte elemente cari sunt în măsură de a promova cultura maghiară. Mai întâi legea aceasta scoate pe învățătorii confesionali (înțelegând și pe ai românilor cu «autonomie» bisericească!) de sub autoritatea bisericilor și-i declară «oficianți publici», cari au să depuie jurământ unguresc în care să se lege a respecta mai presus de toate patria maghiară. (…) Dacă comuna bisericească n-are de unde plăti salarul întreg conform acestei legi, îi poate veni în ajutor statul. Dar numai dacă statul află că e și interesul lui ca să dea ajutorul cerut. Dacă învățătorul nu e bun patriot ajutorul nu se dă. Sau dacă în satul acela mai e și școală ungurească, sau dacă localul școlar nu corespunde din toate punctele de vedere.” (apud Traian Vedinaș, „Onisifor Ghibu educator și memorialist”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p.42).

Implicat activ în organizarea învățământului, a fost din 1910 îndrumător al învățământului primar românesc din arhidioceza ortodoxă a Transilvaniei, apoi responsabil cu învățământul în Consiliul dirigent de după 1918, Onisifor Ghibu este un luptător, de aceea în opiniile sale despre educație și școală, componenta patriotică este foarte importantă. Limba este cel mai important element de definire a identității naționale, de aceea cultivarea ei, inclusiv prin mijloace instituționale precum școala, este o formă de rezistență și o formă de luptă împotriva abuzurilor. Entuziasmul și nevoia acută de a obține recunoaștere și drepturi cetățenești egale pentru românii transilvăneni fac ca unele afirmații să fie exagerate. În apărarea limbii române ca limbă de studiu în școală Onisifor Ghibu spune: „limba nu e un simplu mijloc convențional de a-ți face cunoscute altuia ideile, ea e suflet, și după cum cineva nu poate avea mai multe suflete, așa nu poate stăpâni mai bine mai multe limbi.” (apud Traian Vedinaș, „Onisifor Ghibu educator și memorialist”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p.42).

Dimpotrivă, contemporanul său, Ioan Slavici, susținea în textele literare și în cele memorialistice o deschidere spre cunoașterea limbilor. În „Budulea Taichii”, pe când învățătorul Clăiță era îngrijorat că tânărul Budulea se va pierde ca român în liceul în care învăța maghiară și germană, bătrânul țăran făcea analogia cu fluierul: „Dascălul Clăiță era nenorocit, fiindcă auzise că profesorul Wondracek voiește să treacă pe Huțu la școlile latinești. Era o curată hoție să ia băiatul pe care l-a crescut el în școala lui și să-l nenorocească, depărtându-l de dăscălie, pentru ca să-l scoată, te pomenești ce, popă, ba poate chiar advocat. … Însă Budulea nu voia să înțeleagă nenorocirea ce i se pregătea lui Huțu. El știa un lucru: că fluierul lui are șase borte, și când auzea că Huțu are să învețe latinește, grecește, ba chiar și nemțește, îi venea să sară cuc de bucurie.” (Ioan Slavici, „Budulea Taichii”, în vol. „Nuvele”, Editura Minerva, București, 1987, p.107-108). O explicație suplimentară pentru cititorul care nu cunoaște detaliile epocii: dascălul Clăiță, educat într-un alt timp, a recunoscut potențialul elevului său, a dorit să-l îndrume spre cariera didactică, dar a omis noile condiții de admitere în școlile pedagogice, Preparandia de la Arad în cazul nostru. În consecință, dornic totuși ca elevul său să aibă o carieră didactică, îl orientează spre gimnaziul din Arad. (În aceeași perioadă tânărul seminarist Ion Ștefănescu, mai cunoscut nouă ca Ion Creangă, constată că nu mai e atât de ușor să obții o diploma de preot, există niște legi, niște criterii mai stricte. Într-o scenă din „Amintiri din copilărie” naratorul le plânge de milă seminariștilor „torturați” de învățarea științei gramatitcii, știință „inutilă” căci, în mentalitatea tradițională, un preot trebuia să știe doar să cânte principalele slujbe religioase.) Slavici și Ghibu sunt doi intelectuali contemporani, proveniți din medii asemănătoare, diferența de abordare a educației datorându-se militantismului celui din urmă.

Studiul „Pentru o pedagogie românească” dezvăluie viziunea lui Onisifor Ghibu legată de școală și de educație. El formulează explicit diferența dintre instrucție și educație: „Școala este un institut de educație și instrucție. În școala populară educația și instrucția trebuie să meargă în paralel; totuși dintre acestea, importanța cea mai mare o are educația și buna creștere. Educația îl face pe om cinstit și binecrescut, iar instrucția îl face învățat.” (Onisifor Ghibu, „Pentru o pedagogie românească”, EDP, București, 1977,  p 154) Această definiție a rolului școlii s-a menținut până astăzi, fiind încă în dezbatere. Foarte mult timp absolventului i se cerea erudiție, aceasta garantându-i accesul la anumite poziții sociale. Deci școala accentua instrucția, iar în partea educativă era preocupată mai ales de educarea în spirit patriotic-cetățenesc. Astăzi școala a renunțat la „instrucție” pentru că s-a schimbat definiția cunoașterii, iar accesul la informație este mult mai ușor, dar a preluat multe dintre sarcinile educative ale familiei. În acest fel se obține incluziunea socială, iar erudiția, cultura înaltă, performanța intelectuală rămân obiective personale.

Idealul educațional al școlii era pentru Onisifor Ghibu formarea unui individ integrat în societatea la a cărei bunăstare era dator să contribuie: „Toate cunoștințele care se transmit copiilor în școală trebuie să aibă drept scop înnobilarea minții și inimii lor și îndrumarea lor spre o înțelegere ideală a lumii acesteia.” (Onisifor Ghibu, „Pentru o pedagogie românească”, EDP, București, 1977,  p 155)

Continuând tradiția educației puse în slujba poporului, Ghibu definește educația ca o activitate individuală, dar și colectivă, al cărei scop este atingerea potențialului maxim al individului și al poporului:  „Educația este lucrarea conștientă și neîntreruptă a națiunii și a fiecărui component al ei în vederea valorificării, sporirii și desăvârșirii, pe toate terenurile vieții și cu ajutorul tuturor mijloacelor și tuturor virtualităților native ale poporului în vederea realizării maximului de bine, de adevăr și de frumos, pentru națiune și componenții ei. și prin aceasta pentru umanitatea însăși.” (Onisifor Ghibu, „Pentru o pedagogie românească”, EDP, București, 1977,  p 240).

După cum se vede, este continuată viziunea iluministă asupra educației și devenirii umane. În același spirit, Ghibu nu acordă o prea mare importanță științei pedagogice, ci, mai degrabă, exemplului personal, implicării neobosite în ridicarea materială și morală a comunităților:  „Pedagogia nu este o știință care ar putea garanta, în mod propriu-zis, realizarea educației.” Educația nu atârnă nici de pedagogie ca știință, nici de legile și regulamentele școlare, oricât ar fi ele de perfecte- ea atârnă pe de-o parte de mediul în care se desfășoară procesul ei, pe de alta de educatori.” (Onisifor Ghibu, „Pentru o pedagogie românească”, EDP, București, 1977, p 241)

Multe dintre ideile lui Onisifor Ghibu se regăsesc și astăzi în mediul școlar. El se numără prin pedagogii activiști care au reprezentat un reper pentru activitatea pedagogică de la începutul secolului XX.

Bibliografie
Brusanowski, Paul, „Învățământul confesional ortodox român din Transilvania între 1848-1918. Înte exigențele statului centralist și principiile autonomiei bisericești”, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2010.
Ghibu, Onisifor, „Pentru o pedagogie românească”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977.
Slavici, Ioan,  „Budulea Taichii”, în volumul „Nuvele” , Editura Minerva, București, 1987.
Țârcovnicu, Victor, „Contribuții la istoria învățământului românesc din Banat”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970.
Traian Vedinaș, „Onisifor Ghibu editor și memorialist”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983.