Nu mi-am propus, în aceste rânduri, să răspund la întrebarea ce înseamnă azi „școala perfectă”, deși ar fi interesant de aplicat un chestionar cu această temă elevilor. În opinia mea, unul dintre cele mai frumoase daruri pe care școala i-l poate oferi unui copil este acela de a-l ajuta să învețe să-și cultive măiestria personală. Aici, copiii au timp destul să reflecteze asupra dorințelor de viitor, asupra modului în care ar trebui să vadă lumea, deci să-și formeze o viziune personală asupra vieții.

Mulți dintre noi cunoaștem teoria inteligențelor multiple (Gardner) și multitudinea de moduri în care învață copiii, conform stadiilor lor de dezvoltare. Însă, în sistemul învățământului de masă, a privi fiecare copil ca pe un învățăcel unic, pare o aspirație îndepărtată. Există situații din realitate care confirmă ideea că fiecare elev are un mod propriu de învățare.Sunt elevi care nu dau randament la școală, dar pot face progrese mari când lucrează acasă, cu un cadru didactic, care îi poate descoperi stilul de învățare. Spre exemplu, există elevi care nu pot învăța decât atunci când își mișcă trupul, alții au nevoie de liniște, în timp ce alții învață mai bine într-o activitate comună de tip proiect sau joc. Unii copii au plăcerea de a experimenta, automotivându-se tot timpul, în timp ce alții au nevoie de încurajări și provocări.

Desigur, în sala de clasă este aproape imposibil să ne adaptăm fiecărui stil personal de învățare, fiind tot mai greu să faci același subiect interesant pentru elevi diferiți. Mulți constatăm acest lucru tot mai des cu generațiile de elevi care vin. De această realitate se preocupă și teoreticienii educației moderne, încercând să răspundă la întrebarea: „De ce, pentru mulți elevi, motivația pentru învățarea școlară scade în scurt timp de la începerea educației formale?”. S-au dat și unele răspunsuri precum: elevii își dau seama că nu au un vocabular prea dezvoltat sau nu gândesc rapid, nu excelează în a-și prezenta gândurile. Unii nu doresc să intre în competiție pentru note cu colegii lor sau pur și simplu nu se adaptează sistemului de învățământ ori faptului că școala îi clasifică în „buni și slabi”, după rezultatele pe care le obțin, rezultate care le pot modela și performanțele ulterioare, având valoare de etichete.

Deci, poate fi periculos pentru un elev să îi punem eticheta de bun sau slab. Peter Senge, în cartea sa „Școli care învață” (p.59), afirmă că „toate ființele umane sunt născute cu talente unice. Funcționarea sănătoasă a oricărei comunități depinde de capacitatea acesteia de a dezvolta talentul fiecărei persoane. Spre exemplu, atunci când ținem în brațe un nou-născut, nu vedem un copil deștept sau un copil prost. Vedem miracolul vieții care se creează singură. Pierderea acestui sentiment reprezintă cel mai mare preț pe care îl plătim sistemului nostru de educație, în școală și în afara ei”.

Oare performanțele elevilor noștri reflectă în totalitate randamentul pe care aceștia îl dau în școală? Am asistat de multe ori la discuții pe această temă între cadrele didactice cu experiență la catedră și mulți afirmau că, în timp, unii elevi au reușit să îi surprindă prin evoluția lor remarcabilă, reușind să obțină locuri de muncă sau funcții importante, cu toate că, în școală nu au reușit să treacă de notele 7-8. Desigur că evoluția unui elev și reușitele lui depind în mare măsură și de mediul familial în care trăiește sau de posibilitățile intelectuale pe care le posedă ori de motivația interioară, dar și de dăruirea unor dascăli care să reușească, prin măiestria personală, să îi transmită pasiunea cunoașterii sau preferința pentru un anumit domeniu sau (de ce nu?) poate chiar de baza materială de care mediul școlar dispune.

Prin urmare, poate dacă școala nu s-ar concentra asupra obiectivelor pe termen scurt și a evaluărilor măsurabile, pe cultura „câștigătorilor” și a „perdanților”, în care doar unii se simt valorizați, ci asupra actului de a învăța și creșterii capacităților de achiziție ale elevilor, în spiritul credinței că toți copiii pot învăța, ar crește și interesul acestora pentru actul educațional.

Bibliografie:
Senge, Peter (2016). Școli care învață. A cincea disciplină aplicată în educație. București: Ed.Trei.