Metoda didactică este constituită din mai multe procedee, care în anumite condiţii poartă numele de tehnici, cum sunt tehnicile de experimentare în laborator, de citire, de a lua notiţe sau tehnici audio-vizuale.
Reuşita activităţii depinde de precizia, corectitudinea cu care este făcută explicaţia, de gradul ei de accesibilitate.

Ioan Nicola defineşte metoda ca fiind „un ansamblu de strategii prin care se poate ajunge la obţinerea unor rezultate noi, care să asigure perfecţionarea şi optimizarea acţiunii educaţionale” (Nicola, Pedagogie, EDP, Bucureşti, 1992, p. 26). Dicţionarul de pedagogie stabileşte că metoda este „ansamblul operaţiilor care constituie ca instrument al acţiunii umane în general prin intermediul căruia subiectul cunoscător abordează dezvăluirea esenţei lumii obiective”. Se face distincţia între metodă, care este calea generală de descoperire a adevărului şi „procedeul” care constituie un detaliu al metodei. Marin Stoica precizează că „metodele de învăţământ sunt modalităţi de organizare şi conducere a procesului de predare-învăţare şi evaluare a cunoştiinţelor şi deprinderilor în funcţie de obiectivele didactice”.

Prin explicaţie, educatoarea reuşeşte să concentreze atenţia copiilor asupra materialului didactic pe care-l vor folosi în activitate, a regulilor care trebuie respectate de copii în timpul jocului. Educatoarea trebuie să folosească cu îndemânare explicaţia şi numai în măsura necesară, să întrebuinţeze cuvinte şi expresii adecvate puţine şi înţelese de copii.

Explicaţia este întotdeauna însoţită de demonstraţie, adică de prezentarea concretă a obiectului sau a acţiunilor despre care este vorba. Materialul ales pentru demonstraţie trebuie să întrunească anumite calităţi care să asigure reuşita activităţii. În jocul didactic, demonstraţia se face atât la început, cât şi pe parcurs, în momentul introducerii variantelor de joc.

Valoarea demonstraţiei se răsfrânge direct asupra modului de gândire şi de acţiune a copiilor, motiv pentru care trebuie făcută cu multă atenţie şi exigenţă. Demonstraţia trebuie făcută într-o succesiune logică în conformitate cu obiectivele stabilite. Demonstraţia trezeşte interesul pentru activitate şi înlesneşte modalitatea de participare a copiilor la jocuri sau exerciţiul organizat.

Conversaţia presupune ca preşcolarii să posede un material apreciativ în baza căruia să se poată discuta. Ea poate fi folosită numai după ce copiii şi-au însuşit cunoştinţe despre un anumit subiect, asupra căruia se revine şi se discută sau după ce s-a asigurat că ei au o experienţă de viaţă în legătură cu subiectul respectiv. Prin folosirea conversaţiei se urmăreşte consolidarea şi verificarea cunoştinţelor însuşite şi formarea deprinderii de a exprima gândurile cu ajutorul cuvintelor, de a exprima cunoştinţele în propoziţii şi fraze. Ca urmare a realizării acestei metode cunoştinţele copiilor se ordonează, se organizează şi se păstrează mai bine în memorie. Totodată se formează deprinderea de a asculta răspunsurile colegilor de a le urmări cu atenţie şi de a face observaţii asupra calităţii sau exactităţii lor.

Pentru a obţine rezultate mai bune întrebările trebuie să fie adresate întregii grupe, şi după un răgaz de gândire să fie solicitat pentru un răspuns un simgur copil. Astfel vor fi obişnuiţi să gândească toţi copiii la formularea răspunsurilor. Întrebările trebuie să fie formulate clar, precis şi scurt, în cât mai puţine cuvinte. Valoarea formativă a conversaţiei este amplă. Activizarea înseamnă dialog continuu, cât mai mulţi copii anunţându-se la răspuns, cât mai multe întrebări şi în ritm cât mai rapid.

Exerciţiul se impune cu atât mai mult a fi folosit cu cât trebuie să recunoaştem că vârsta preşcolară este începutul etapei de însuşire a cunoştinţelor şi de formare a deprinderilor. Exerciţiul, atât de util în formarea deprinderilor de vorbire, se foloseşte după ce, în prealabil, pe baza celorlalte metode amintite s-a realizat însuşirea conştientă a sarcinii de lucru pe care o are copilul.

Exerciţiul favorizează independenţa de gândire şi în acţiune. Pentru a ajunge la acesta este necesar să se înceapă cu deprinderi simple care să se complice treptat. De pildă în formarea propoziţiilor se va porni de la două cuvinte, pe baza exerciţiului, copilul va reuşi să formuleze propoziţii dezvoltate şi chiar fraze.

Pentru ca participarea la joc să fie mai activă, plăcută se pot folosi ca elemente specifice mişcarea, competiţia, manipularea obiectelor, întrecerea, aşteptarea, surpriza, ghicirea, aplauzele, închiderea şi deschiderea ochilor. Numai corelând aceste elemente cu metodele utilizate atmosfera devine antrenantă, se poate vorbi de activismul copiilor, realizarea obiectivelor propuse fiind mult uşurată.

Rolul educatoarei este de coordonator, căci ea deţine elementele de bază – obiectivele, regulile, realizarea, sinteza, evaluarea.

Uneori, educatoarea poate îndeplini şi rolul de observator, transformând jocul didactic într-unul simplu de aplicare, recreere, cu prilejul introducerii unor variante.

Pornind de la ideea că jocul trebuie să exerseze nu numai muşchii ci şi inteligenţa, ar trebui să se acorde atenţia cuvenită jocului şi voioşiei, formării deprinderilor intelectuale, creând o atmosferă permisivă curiozităţii şi creativităţii spontane a preşcolarilor, necesităţii fiziologice de mişcare, proceselor afectiv-pozitive.