„Și atenția minții ușor ar putea fi corectată prin educația corectă, dacă elevii ar fi investigați continuu de cei responsabili de locul unde își au ei gândul lor și unde își îndreaptă cugetele lor”. Sfântul Vasile cel Mare ilustrează, prin intermediul acestui citat, premisele unei educații corecte și prielnice pentru transformarea și modelarea personalității individului. La început este menționată „atenția minții” și faptul că aceasta poate deveni mai eficientă doar printr-o educație corectă. Atenția minții reprezintă capacitatea individului de a rămâne concentrat și orientat asupra fluxul informațional transmis, urmând ca acesta să treacă prin filtrul personal, printr-un proces de selectare, organizare și înțelegere. Cu alte cuvinte, atenția minții desemnează condiția unei desfășurări optime a activității didactice și a unei asimilări calitative de informații.
Faptul că această atenție a minții, care este greu de păstrat pe o perioadă îndelungată, trebuie să fie stimulată și menținută în vederea unei instruiri eficiente derivă din necesitatea de a suscita interesul și curiozitatea epistemică a elevului, de a-i forma și dirija atenția către conținuturile predate. Consider că acest aspect ar trebui să fie un atribut pe care să îl aibă în vedere cadrul didactic și să îl utilizeze cu prisosință în procesul de predare.

Așa cum știm, în structura activității didactice există și o etapă dedicată acestui moment, care poartă denumirea de „captarea atenției”. Din punctul meu de vedere, acest moment este indispensabil, întrucât constituie cheia reușitei activității de instruire. Prin intermediul captării atenției se realizează, implicit, motivarea de învățare, creșterea dorinței de participare și implicare activă, dar și trezirea interesului pentru a asimila noi cunoștințe. Odată atras și captivat de tema activității, se mai pune problema în ceea ce privește modalitatea prin care atenția minții poate fi susținută și menținută tot pe parcursul desfășurării acesteia. În această privință intervine măiestria și priceperea cadrului didactic.

Sfântul Vasile cel Mare își continuă afirmația, spunând că această educație corectă stă chiar în deplina voință a cadrului didactic, întrucât intervenția, implicarea și investigația sa continuă declanșează, în cele din urmă, rezultatul dorit. Astfel, la baza corectării atenției minții se situează preocuparea celor responsabili de educația elevului. Un cadru didactic, înainte de a preda conținuturi, de a transmite informații și de a forma competențe, ar trebui să aibă în vedere și aportul său asupra dezvoltării personalității copilului, să privească dincolo de aparențe și alături de a modela minți, să reușească să modeleze și trăirile lor. În procesul de instruire contează într-o mare măsură atât relația educațională, cât și atmosfera creată pe parcursul lecțiilor. Acestea sunt elementele esențiale care conduc la o bună cunoaștere a clasei de elevi, întrucât odată descoperite nivelul, modalitățile productive de motivare, strategiile didactice de succes, potențialul, nevoile și interesele clasei respective, pot fi concepute măsuri și metode adecvate care să amelioreze și să suscite atenția minții elevilor.

De asemenea, Sfântul Vasile cel Mare demonstrează prin acest citat faptul că se poate realiza o educare a atenției minții, însă doar cu aspectele menționat mai sus. Cunoscând elevul și nevoile sale, totodată, pot fi găsite și soluțiile, variantele potrivite de intervenție. Identificarea ,,locului unde își au ei gândul lor și unde își îndreaptă cugetul lor” reprezintă cheia, punctul de plecare în acest proces,  întrucât fiind  recunoscute aceste aspecte este facilitată implicarea profesorului, care va găsi metoda potrivită și aplicabilă pentru cauza care generează pierderea atenției.

Așadar, citatul dat are menirea de a ne arăta puterea și importanța pe care le are un simplu act de observare, de a reflecta rolul și palierele diverse de acțiune pe care le deține cadrul didactic, dar și de a evidenția faptul că atenția poate fi menținută și orientată doar printr-o educație corectă, a cărei rentabilitate se află în posesia educatorului.

„Voiești a-l lăsa pe copilul tău bogat? Învață-l să fie om bun și cinstit”. Ioan Gură de Aur

Acest citat poartă asupra sa esența unei vieți virtuoase și reflectă adevărata bogăție pe care omul o poate acumula de-a lungul vieții.
Ioan Gură de Aur invită la reflecție  prin întrebarea retorică pe care o adresează, oferind  premisele bogăției vieții, ce vizează dimensiunea spirituală a personalității.

Apariția unui copil în cadrul familiei este o binecuvântare, iar din acel moment părinții îl plasează pe acesta în centrul priorităților lor. Aceștia investesc în copilul lor afecțiune, protecție, grijă,  investiția fiind de calitate și cu o durată nedeterminată, ale cărei rezultate se oglindesc necontenit. Scopul principal al părinților îl reprezintă asigurarea fericirii copilului, dar, în același timp, aceștia doresc să îi ușureze parcursul lui ulterior. Acesta reprezintă motivul pentru care majoritatea părinților depun eforturi considerabile, iar faptul că toată atenția lor este orientată către satisfacerea trebuințelor secundare (locuință, confort) conduce la diminuarea importanței laturii spirituale și, adeseori,  aceștia uită să le insufle  adevăratele lucruri prețioase: valorile și principiile morale. Ioan Gură de Aur evidențiază că bogăția care ar trebui lăsată ca moștenire copilului nu este cea materială, pe care toți părinții se străduiesc să o obțină, ci este vorba despre cea imateriala, care aparține sufletului: bunătatea și cinstea. Sunt numeroase exemplele în care, copiii, ai căror părinți sunt bogați, se abat de la drumul corect și se  îndepărtează de lucrurile morale, ajungând să fie nerecunoscători și risipitori, pierzându-și înțelepciunea. Același aspect nu se manifestă și în cazul copiilor, a căror familie are o situație  modestă, întrucât aceștia vor cunoaște importanța dobândirii virtuții și își vor însuși resursele necesare (bunătate și cinste) care să îi conducă la adevărata bogăție. Având la bază bine înrădăcinate aceste două valori perene și ajungând să se desăvârșească într-un om cuviincios, onest, demn, integru și amabil, copilul va dobândi singur bunuri materiale, va reuși să își clădească propria avuție, iar prin cumpătarea sa, o va face durabilă.

În opinia mea, frumusețea acestei vieți nu este dată de cantitatea lucrurilor trăite sau dobândite, ci de calitatea acestora, de modul în care alegem să ne consemnăm propriile fapte, iar acest aspect ar trebui să fie eșafodajul, planul de formare pe care părinții să îl urmeze în creșterea copilului.

Astfel, așa cum afirmă Ioan Gură de Aur, veridicitatea și viabilitatea bogăției se măsoară în valoarea spirituală a acesteia, în capacitatea de a fi un om bun și cinstit, echilibrat și calificat în vederea dobândirii virtuții. Aceasta este adevărata moștenire lăsată copiilor de către părinți.