Familia a fost, dintotdeauna, apreciată ca fiind o importantă instituție socială, pentru multiplele funcții pe care le îndeplinește. Precum știm, rolul ei în formarea copilului pentru viață este hotărâtor. Problema comunicării cu copiii nu este mai puţin complexă decât cea cu adulţii, chiar uneori mai greu de realizat şi mai complicată. Factorii care fac comunicarea eficientă trebuie să fie prezenţi în relaţia părinţi-copii.

„Copiii nu s-au priceput niciodată să asculte de părinții lor, dar nu au dat greș niciodată în a-i imita.” (James Baldwin)

Familiile sunt de toate formele și de toate mărimile și sunt multe varietăți de experiențe familiale și modele de organizări familiale și de îngrijire a copilului. În unele familii poate fi un singur părinte, se pot întâlni familii cu mai multe generații (copii, părinți, bunici, străbunici) sau copii care locuiesc cu părinți adoptivi. Mulți părinți pot avea două sau chiar trei slujbe, fără a-și putea face timp pentru copii. În unele familii pot apărea schimbări dramatice, majore, cum ar fi boli sau decese ale unor membri ai familiei sau divorțuri. Pot exista familii cu un limbaj particular, nevoi și circumstanțe culturale și religioase, în timp ce altele sunt marcate de sărăcie, sănătate precară și dezavantaj social și educațional. Aflându-se în legătură directă cu societatea, familia este marcată de transformările sociale profunde care vizează economia sau cultura, deoarece „familia nu este o simplă cutie de rezonanță a acestor transformări, ci participă la acestea într-o manieră activă” .(Martine Segalen, 2011, p. 13)

A fi părinte este un dar de neprețuit care cere implicare totală. Nimeni nu se naște învățat, iar măiestria de a fi părinte se cizelează pe parcursul vieții. Deși există o tendință destul de extinsă de a acuza părinții pentru toate problemele pe care copiii, ulterior tinerii societății, le crează, Thomas Gordon afirmă că „părinții sunt acuzați, dar nu antrenați.” (2008, p. 9).

În general, comportamentul parental este inspirat din propria experienţă de viaţă a acestora, astfel perpetuând atât aspecte pozitive, cât şi negative, pe parcursul mai multor generaţii. „Prin repetabilitatea zilnică a interacțiunilor, prin comunicarea ce are loc între membrii săi și în măsura în care aceasta are loc, familia exercită o puternică influență asupra comportamentului copilului.” (Elena Truța, Sorina Mardare, 2007, p. 105). Există foarte multe situații din perioada școlarității când nu profesorul, ci părintele este cel mai în măsură să răspundă nevoilor copilului – elev dintr-un anumit moment. Comunicarea dintre părinte și elev devine în această etapă a vieții primordială, baza viitoarei formări a copilului ca individualitate. Acest proces de comunicare ar trebui învățat împreună de perechea părinte – copil, în urma experienței din viața de zi cu zi.

Responsabilitatea părinților reprezintă o problemă despre care s-a scris și se va mai scrie. Necesitatea educării familiei pentru a-și cunoaște și înțelege mai bine copiii este susținută de psihologi cu solide argumente științifice. Orice fenomen care aparent este lipsit de importanță poate schimba cursul evoluției copilului. De altfel, educarea familiei este o problemă de cultură. Pentru copii, părinții reprezintă modelul acestora, iar relațiile dintre părinți și comportamentul acestora sunt imitate de copii. Thomas Gordon afirma: „Părinții pot să-i învețe valorile chiar prin faptul că trăiesc în conformitate cu ele. Dacă își doresc ca propriii copii să valoreze onestitatea, părinții trebuie să-și demonstreze zilnic onestitatea. Dacă își doresc ca propriii copii să valoreze  generozitatea, trebuie să fie generoși. Dacă vor ca propriii copii să adopte valorile creștine, trebuie să se comporte ei înșiși ca niște creștini. Aceasta este cea mai bună cale, poate singura cale, ca părinții să-și învețe copiii propriile valori.”  (2008, p. 225). Pentru a le imprima unele valori copiilor, părinții trebuie să își trăiască propriile vieți respectând aceste valori, nu obligând copiii să respecte anumite reguli pe care părinții sunt, câteodată, primii care le încalcă.

Familiile care se bucură de stabilitate și care sunt bine închegate, oferă deschidere și respect pentru valori și pentru comunicarea bilaterală. Aceasta înseamnă că toți membrii familiei, părinți și copii, se asigură că fiecare dintre ei ascultă pe celălalt, având în egală măsură, șansa de a vorbi. Familia ideală trebuie să creeze oportunități pentru toți membrii de a participa la discuții despre problemele de zi cu zi sau despre dificultățile personale care apar pe parcursul anilor.

Relaționarea implică o interacțiune care presupune oferirea și primirea unor sentimente. Ne reflectăm în relațiile cu ceilalți, iar ceilalți se reflectă în relația cu noi. De asemenea, relaționarea presupune schimburi de trăiri emoționale între copii și cei din jur, realizate prin contact vizual, atingeri, strângeri, vorbe, cântec. Relaționările sigure creează sentimentul puternic al siguranței și al stabilității și formează baza sănătății mentale, diminuând șansa apariției frustrărilor de orice natură.

Climatul familial, pozitiv sau negativ, se poziționează precum un filtru între influențele educative exercitate de părinți și achizițiile realizate la nivelul personalității copiilor. Comunicarea în interiorul familiei depinde de tipurile de interacțiune existente între părinți și copii. Unii părinți inhibă și redirecționează comportamentul și comunicarea copiilor, fiind distanți și fără reacție la inițiativele sociale ale copiilor, iar alții sunt toleranți cu copiii, angajându-se frecvent în discuții deschise și comunicare bazată pe schimburi reale. Particularitățile comunicării copilului sunt legate în mare măsură de nivelul inteligenței, dar și de condițiile de mediu și de viață ale acestuia. Deși familiile realizează funcții socializatoare comune, intervin totuși diferențe în care fiecare familie relaționează reciproc. Felul în care relaționează membrii unei familii de intelectuali este diferit în multe privințe de cel în care relaționează cei dintr-o familie de muncitori sau șomeri. Apar deosebiri evidente și între familiile aparținând aceleași categorii profesionale, dar și între familiile care provin din medii rezidențiale diferite (rural / urban). Toate aceste diferențe sunt în strânsă legătură cu nivelul de cultură în care se manifestă  membrii familiei și cu gradul de manifestare a anumitor idei preconcepute.

În prezent, apar multe familii cu un singur părinte, divorțurile cunosc o înmulțire uluitoare, iar situațiile în care un copil devine un ,,obiect” care trebuie împărțit,  nu sunt puține la număr. Părinții petrec din ce în ce mai puțin timp cu copiii, le vorbesc și îi ascultă din ce în ce mai puțin, acest lucru conducând la singurătate și la căutarea unor surse de comunicare afectivă în afara nucleului parental. Vorbind despre climatul familial care are influența imediate asupra comportamentului sau performanțelor școlare ale copilului, Elena Truță și Sorina Mardar susțin că educatorul este nevoit să își extindă aria preocupărilor și asupra mediului din care vine sau la care se întoarce copilul în fiecare zi, întrebându-se:

„Va fi îmbrățișat cu căldură pentru că a luat o notă bună? I se va da răsplata în bani promisă? Sau îl va întreba cineva «cum a fost azi la școală?» dacă a primit 9 sau 8 i se va spune: «vezi că, dacă te străduiești, se poate?»  sau «astea-s note?! O săptămână nu ieși la joacă și nu te uiți la televizor!»” (Elena Truța, Sorina Mardar, 2007, p. 118)

Grațiela Sion identifica mai multe categorii de părinți: părinți autoritari, părinți permisivi, părinți indiferenți. În opinia sa, părinții autoritari fixează expectanțe foarte înalte copiilor lor, fiind solicitanți. Această atitudine îi face neresponsivi față de copii, consecința fiind lipsa de comunicare. Copiii acestor părinți manifestă anxiozitate și nesiguranță în interacțiunea cu grupul. În același timp, autoarea mai sus menționată afirmă că părinții permisivi sunt grijulii, comunicativi și toleranți. Toleranța are ca efect comportamente refractare și explosive din partea copiilor atunci când sunt solicitați pentru o sarcină care nu corespunde dorințelor lor curente. Copiii sunt dependenți de părinți, solicitând permanent sprijin din partea părinților. Categoria părinților indiferenți cuprinde părinții care au un comportament indiferent și care sunt slab atașați de rolul lor parental. Copilul este ținut la distanță, iar atunci când părinții încearcă să stabilească standarde ale comportamentului social acceptabil devin neconvingători. (2007, p. 175)

În unele familii există situații în care, fie blocajele comunicării, fie diferite dezacorduri între părinți și copii, pot conduce la apariția conflictelor. Aceste conflicte sunt inevitabile și chiar menite să aibă loc. Thomas Gordon le cataloghează drept „probleme în relație”, deoarece nu sunt deținute doar de copil sau doar de părinte, la mijloc fiind nevoile ambelor părți. Autorul menționat susține că „relația deține problema”. Unii părinți consideră că un conflict este ceva care face parte din viață, deci trebuie să existe, alții privesc conflictele ca pe evenimente ce trebuie evitate obligatoriu. Cert este că majoritatea părinților urăsc să treacă printr-un conflict. Probabil că, dacă ar ști cum să depășească problema și cum să rezolve conflictul într-un mod constructiv, totul ar părea mai simplu de acceptat. În cadrul grupul familial, ca în orice grup care este legat printr-o relație de lungă durată, nevoile unei persoane intră în conflict cu nevoile alteia. Thomas Gordon consideră despre conflict că ,,este menit să se întâmple doar pentru că oamenii sunt diferiți, gândesc diferit, au nevoi diferite și vor lucruri care uneori nu se potrivesc.” (2008, p. 131). Important este ca orice conflict să fie exprimat deschis și acceptat de membrii familiei, rezolvarea sa să nu degenereze într-o luptă din care cineva „trebuie” să iasă învingător sau pierzător,  iar comunicarea constructivă să fie cheia rezolvării lui.

Cercetările au arătat că acei copii care provin din familii dezavantajate economic şi cultural pot avea dificultate de comunicare, adică nu înţeleg tot ce li se comunică şi nu pot elabora ei însuşi mesaje coerente şi corecte către alţii. La fel, copiii care au crescut în orfelinate şi au fost privaţi de la vârste timpurii de comunicarea cu adulţii au serioase rămâneri în urmă în sfera limbajului. Aceste dificultăți se pot menţine şi la vârstele şcolare şi pot genera inadaptări la sarcinile de învăţare şi chiar eşec, fără a fi vorba de o întârziere în dezvoltarea mintală.

Personalitatea este rezultatul unui proces complex de socializare, proces care presupune interacțiunea socială prin care un individ dobândește cunoștințe, comportamente, atitudini. Familia este principalul agent care permite formarea și dezvoltarea abilităților de relaționare. Ea este intermediarul între societatea globală și copil, locul în care se modelează principalele componente ale personalității.

Comportamentul de la școală al copilului este profund influențat de ceea ce se întâmplă acasă. Atât profesorul, cât și părinții sunt bine intenționați, dar dacă ei nu formează o echipă în ceea ce privește educația copilului este sigur că rezultatul nu va fi cel așteptat. „Relațiile copilului cu părinții și, mai apoi, și cu cadrele didactice, constituie axa universului relațional al copilului cu adulții. Cele două categorii de relații se completează și se îmbogățesc reciproc sau, în cazul existențai unui deficit relațional într-una dintre ele, se compensează sau se substituie.” (Elena Truța, Sorina Mardar, 2007, p. 114). Este necesară identificarea unor strategii de comunicare între adulți și copii prin care adulții să îi ajute pe copii să facă față celor mai diverse probleme care afectează procesul de învățare.

BIBLIOGRAFIE:
1. Crețu, Elvira (1999), Psihopedagogia școlară pentru învățământul primar, Editura  Aramis, București
2. Gordon, Thomas (2008), Manualul părinților eficace, Editura Tritonic, București
3. Segalen, Martine (2011), Sociologia familiei, Editura Polirom, Iași
4. Sion, Grațiela (2007), Psihologia vârstelor, Editura Fundației România de Mâine, București
5. Stănciulescu, Elisabeta (2002), Sociologia educaţiei familiale, Editura Polirom, Iaşi
6. Truță, Elena; Mardar, Sorina (2007), Relația profesor-elevi: blocaje și deblocaje, editura Aramis, București