Particularităţile vorbirii copiilor sunt legate, în primul rând, de vârsta acestora. Învăţarea conştientă a limbii este legată de dezvoltarea psihologică a copilului, de maturizarea lui intelectuală. Perfecţionarea limbii se realizează pe măsură ce copilul îşi dezvoltă gândirea.
Încă din perioada preşcolară, limbajul se îmbogăţeşte sub raport cantitativ. De la 5-10 cuvinte pronunţate de copilul de 1 an, vocabularul activ al copilului creşte la circa  300-400 cuvinte la 2 ani, la circa 800-1000 cuvinte la 3 ani, la 1600-2000 cuvinte la 4 ani, la circa 3000 de cuvinte, la 5 ani, pentru ca la 6 ani, el să ajungă la peste 3500 cuvinte. La intrarea în şcoală copilul dispune de un vocabular relativ bogat (aproximativ 3500 cuvinte) şi stăpâneşte regulile de folosire corectă a cuvintelor în vorbire. (Golu, P.; Zlate, M., 1997)
Cultivarea şi educarea limbajului implică educarea gândirii. Învăţându-i pe copii să se exprime clar şi corect, aceştia, implicit, gândesc clar şi corect.

Apărând sub forma unor sunete involuntare ce exprimă starea de bine sau de neplăcere a bebeluşului, care sunt interpretate de adulţi, în special de mamă, acestea se transformă treptat în apeluri conştiente. În următorii doi ani de la naştere, achiziţia de cuvinte a copilului devine mai extinsă şi el îşi formează, prin imitarea vorbirii adulţilor, capacitatea de a le organiza în unităţi structurale. Acest fapt este explicat de psihologii M. Bloch şi J. Spetebroot care explică evoluţia limbajului pornind de la sensul etimologic al cuvântului francez enfant (copil), derivat din latinescul infans (care nu vorbeşte).

Dacă până la vârsta de 3 ani copilul foloseşte blocurile sintagmatice, lanțuri stereotipe de cuvinte în vorbirea sa, acest fenomen datorându-se slabei capacităţi de discriminare a expresiilor adulţilor şi de reformulare în sinteze noi ( ex.: „un trei iezi cucuieţi mare”, „un trei iezi cucuieţi mic”, „Capra cu trei iezi avea şase iezi”, „Punguţa cu doi bani era plină de bani” etc.), după vârsta de 3 ani, dezvoltarea limbajului constă într-o diferenţiere suplă a elementelor sintagmatice, în acelaşi timp cu discriminarea de către copil a elementelor şi a relaţiilor din realitate, totodată, aceste sintagme vor contribui la dezvoltarea gândirii.

Vorbirea copilului începe să aibă o eficienţă de comunicare din ce în ce mai mare: ea este mai bine înţeleasă de interlocutorii săi pe măsură ce copilul se apropie de vârsta de 3 ani, atunci când el chiar face eforturi pentru a se autocorija şi, uneori, chiar el corijează pe alţii.

Vorbirea copilului preşcolar după 3 ani nu mai este caracterizată prin blocurile sintagmatice utilizate în mod mecanic, copilul de acum pare să „gândească”, să reflecteze asupra limbii, pe care vrea s-o utilizeze şi, astfel, apar „creațiile de cuvinte”, tendinţa de a regulariza limba prin analogii. De  exemplu, din pâine şi brutărie, un copil creează pâinerie; sau „Zăpada s-a molit” (din moale şi topit).

Dificultăţi mari întâmpină preşcolarul în ceea ce priveşte concordanţa timpurilor, pe care el nu reuşeşte s-o stăpânească: „Mâine am fost la bunica”.

De obicei propoziţiile prin care se exprimă sunt scurte, mai ales până la 5 ani; mai târziu, propoziţiile se lungesc, dar frazele însele rămân relativ scurte şi sunt contopite în unităţi nearticulate una cu alta. Ordinea cuvintelor la copilul preşcolar este foarte variată şi reproduce fidel ordinea ideilor lui, suita imaginilor.

Modul specific în care se prezintă vorbirea copilului, prelucrarea – prin propria sa gândire şi prin amestecul continuu al afectivităţii – a mijloacelor de exprimare, utilizarea elementelor lexicale- semantice, morfologico- sintactice, „extralingvistice” (gesturile mâinilor, mimică, pantomimă), deontă un stil al vorbirii copilului, cu particularităţi specifice diferitelor etape de vârstă şi în care îşi pot găsi loc şi variaţii stilistice individuale. (Slama-Cazacu, T., 1968)

Vorbirea copilului are, în special până la 7 ani, diverse trăsături particulare provenite, în parte, din accentuarea unor aspecte stilistice ale vorbirii familiare a adulţilor, dar şi dintr-o prelucrare inovatoare şi specifică a mijloacelor oferite de limbă. Aceste particularităţi se pierd treptat, iar modul de exprimare oglindeşte din ce în ce mai fidel diversele stiluri ale vorbirii adulţilor, pe măsură ce, în şcoală, copilul studiază în mod mai conştient şi organizat limba literară.

La preşcolar stilul vorbirii nu implică intenţia realizării estetice, totuşi, de multe ori, se pot întâlni şi efecte artistice inventate, mai ales în povestirile copiilor, unde micii povestitori sunt dornici să fie ascultaţi şi plăcuţi de  „publicul” lor.

Bibliografie
• Pantelimon Golu, Mielu Zlate, Emil Verza, Psihologia copilului, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1997, p. 88
• M. Bloch, A. Machecourt, J. Spetebroot apud  Revista învăţământului preşcolar, nr. 1-2/2000, p. 41
• Slama-Cazacu, Tatiana  – Introducere în psiholingvistică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p.273