Participarea la cursul de formare „Happy School, Happy Learners – Tools and Theory from Finland”, desfășurat în cadrul programului Erasmus+, în perioada 4 – 8 mai 2026,  a reprezentat pentru mine o experiență de învățare deosebit de valoroasă, care mi-a oferit ocazia să descopăr o altă perspectivă asupra educației, asupra relației dintre profesori și elevi și asupra modului în care poate funcționa o comunitate școlară.

Dincolo de metodele și strategiile pedagogice prezentate în cadrul mobilității, ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost filozofia educațională finlandeză, construită în jurul unor valori precum încrederea, respectul reciproc, colaborarea, responsabilitatea și preocuparea autentică pentru starea de bine a fiecărui copil.

Ca profesor pentru învățământ primar, această experiență m-a determinat să reflectez asupra unei întrebări esențiale: ce putem adapta din practicile educaționale finlandeze în școlile noastre, astfel încât elevii să învețe cu mai multă bucurie, motivație și încredere, iar școala să devină o comunitate în care fiecare copil se simte valorizat și sprijinit?

Am înțeles că schimbarea nu presupune neapărat investiții majore sau reforme spectaculoase. Uneori, ea începe prin schimbarea modului în care privim copilul, prin felul în care colaborăm cu colegii noștri și prin disponibilitatea de a construi împreună o școală mai prietenoasă și mai incluzivă.

Relația profesor–elev, fundamentul unei școli în care copiii învață cu bucurie

Unul dintre principiile educației finlandeze este importanța relației dintre profesor și elev. Această relație se construiește pe încredere, respect reciproc și comunicare deschisă. Profesorul nu este doar cel care transmite informații, ci și un ghid al învățării, un adult care încurajează, sprijină și creează contexte în care fiecare copil își poate descoperi și valorifica potențialul. Elevii sunt încurajați să pună întrebări, să își exprime opiniile, să experimenteze și să învețe fără teama permanentă de a greși. Greșeala este privită ca o etapă firească a procesului de învățare, nu ca un eșec.

În activitatea de la clasă, putem valorifica această perspectivă prin oferirea unui feedback constructiv, prin încurajarea reflecției asupra propriilor strategii de rezolvare a sarcinilor și prin crearea unui climat emoțional sigur, în care fiecare copil să se simtă acceptat și ascultat.

Autonomia elevilor și învățarea activă

O altă idee importantă desprinsă din experiența Erasmus+ este aceea că elevii trebuie să devină participanți activi la propria învățare. Chiar și la vârste mici, copiii pot fi implicați în luarea unor decizii, în stabilirea regulilor clasei, în alegerea unor activități sau în organizarea propriului proces de învățare. Aceste oportunități contribuie la dezvoltarea responsabilității, a încrederii în sine și a sentimentului de apartenență. Învățarea activă, prin explorare, experimentare, joc, colaborare și descoperire, ocupă un loc important în abordarea pedagogică finlandeză. La nivelul învățământului primar, putem aplica aceste principii prin proiecte, activități practice, jocuri didactice, experimente simple și sarcini realizate în perechi sau în echipe. De asemenea, abordarea interdisciplinară permite integrarea mai multor discipline în jurul unor teme apropiate de universul copiilor. Astfel, învățarea devine mai relevantă, iar elevii înțeleg mai bine legăturile dintre cunoștințele dobândite și viața de zi cu zi.

Implicarea elevilor în viața școlii prin activități de voluntariat

Una dintre direcțiile pe care consider că le-am putea dezvolta în școlile noastre, pornind de la principiile și exemplele discutate în cadrul mobilității, este implicarea activă a elevilor în viața comunității școlare. Școala nu ar trebui să fie doar un loc în care copiii participă la lecții, ci și un spațiu în care învață să contribuie la binele celorlalți, să își asume responsabilități și să se simtă utili. În acest sens, ar putea fi organizate activități de voluntariat în care elevii să își ofere timpul, cunoștințele și abilitățile pentru a-i sprijini pe ceilalți membri ai comunității școlare. De exemplu, elevii din clasele mai mari ar putea organiza periodic sesiuni de lectură în biblioteca școlii pentru colegii lor mai mici. Pe lângă stimularea interesului pentru citit, asemenea activități ar contribui la dezvoltarea empatiei, a comunicării și a relațiilor pozitive dintre copiii de vârste diferite.

O altă inițiativă ar putea fi implicarea elevilor în organizarea activităților recreative din timpul pauzelor. Sub îndrumarea profesorilor, aceștia ar putea propune și coordona jocuri, activități de mișcare sau alte forme de petrecere constructivă a timpului liber. În acest fel, elevii ar învăța să își asume roluri de organizare și să contribuie la crearea unui climat școlar pozitiv.

Deosebit de valoroasă ar fi și dezvoltarea unor programe de sprijin între colegi. Elevii care au rezultate bune la anumite discipline ar putea rămâne, în cadrul unor activități organizate și supravegheate după programul școlar, pentru a-i ajuta pe colegii care întâmpină dificultăți de învățare. Un asemenea demers ar aduce beneficii ambelor categorii de elevi: cei care oferă sprijin și-ar consolida cunoștințele și și-ar dezvolta răbdarea și responsabilitatea, iar cei care primesc ajutor ar beneficia de explicații și încurajări într-un cadru apropiat și prietenos.

Prin astfel de activități, elevii ar învăța că apartenența la o comunitate presupune nu doar drepturi, ci și responsabilitatea de a contribui la binele comun.

Colaborarea dintre profesori: fiecare copil este responsabilitatea noastră

Poate una dintre cele mai puternice idei cu care am revenit din Finlanda este aceea că, într-o școală autentic colaborativă, fiecare copil este privit ca fiind responsabilitatea întregii comunități educaționale.

În filozofia educațională finlandeză prezentată în cadrul formării, accentul nu cade pe delimitarea rigidă dintre „elevul meu” și „elevul tău”, ci pe convingerea că fiecare copil al școlii este elevul nostru. Această perspectivă presupune o schimbare importantă de mentalitate. Dificultățile întâmpinate de un elev nu ar trebui să reprezinte exclusiv preocuparea profesorului care predă la clasa respectivă, ci o responsabilitate împărtășită, pentru care întreaga echipă educațională poate contribui la identificarea unor soluții. O practică pe care am putea-o introduce în școlile noastre ar fi organizarea unor întâlniri săptămânale între profesori, dedicate discutării situațiilor dificile întâlnite la clasă și identificării, în comun, a celor mai potrivite strategii de intervenție. Aceste întâlniri ar putea constitui un spațiu de dialog profesional autentic, în care cadrele didactice să împărtășească experiențe, să analizeze situații concrete, să propună soluții și să învețe unele de la altele, respectând totodată confidențialitatea informațiilor despre elevi. Un profesor care întâmpină dificultăți în gestionarea unei situații educaționale nu ar trebui să se simtă judecat sau considerat mai puțin competent pentru că solicită sprijinul colegilor. Dimpotrivă, disponibilitatea de a cere și de a oferi ajutor reprezintă o dovadă de profesionalism și responsabilitate.

Consider că această abordare este esențială pentru dezvoltarea unei culturi organizaționale sănătoase. Binele copilului trebuie să primeze în fața orgoliilor personale, a competiției dintre profesori sau a convingerii că fiecare dintre noi deține întotdeauna cele mai bune soluții. Niciun profesor nu poate avea răspunsuri pentru toate situațiile, însă o echipă unită, în care membrii colaborează și își valorifică reciproc experiența, poate găsi strategii mult mai eficiente pentru sprijinirea fiecărui elev.

Co-teachingul și valorificarea talentelor profesorilor

O altă direcție interesantă, inspirată de experiența de formare, este dezvoltarea unor forme de predare colaborativă, cunoscute sub denumirea de co-teaching.

În învățământul primar, fiecare profesor are propriile aptitudini, pasiuni și domenii în care se simte deosebit de competent. Unii profesori au un talent special pentru muzică, alții pentru arte vizuale, activități sportive, teatru, comunicare sau organizarea unor experiențe de învățare creative. De ce să nu valorificăm aceste abilități în beneficiul unui număr mai mare de copii? Cu acordul conducerii școlii și printr-o organizare atentă a orarului, s-ar putea crea oportunități prin care profesorii pentru învățământ primar să colaboreze și să desfășoare activități și cu elevii altor clase. De exemplu, o învățătoare cu aptitudini muzicale deosebite ar putea coordona activități de muzică pentru elevii mai multor clase, în timp ce colegele sale ar putea valorifica propriile competențe în cadrul altor activități educaționale. Această colaborare ar putea fi realizată mai ales în cadrul disciplinelor Muzică și mișcare, Arte vizuale și abilități practice, Joc și mișcare, Dezvoltare personală sau Educație civică, acolo unde conținuturile și obiectivele de învățare permit organizarea unor activități comune. În anumite situații, mai multe clase ar putea participa împreună la activități desfășurate într-un spațiu mai generos, precum sala de festivități, biblioteca școlii sau sala de sport, cu respectarea condițiilor de siguranță și a unei supravegheri adecvate.

Această abordare nu ar însemna înlocuirea rolului profesorului de la clasă, ci valorificarea competențelor complementare ale cadrelor didactice, prin planificare și responsabilitate comună. Beneficiile ar putea fi multiple: creșterea calității activităților, diversificarea experiențelor de învățare, dezvoltarea colaborării între profesori și oferirea unor oportunități suplimentare elevilor de a descoperi noi pasiuni și aptitudini. În același timp, asemenea inițiative ar contribui la consolidarea ideii că resursele profesionale ale fiecărui cadru didactic reprezintă o valoare pentru întreaga școală, nu doar pentru propria clasă.

Parteneriatul autentic dintre profesori, elevi și părinți

Un alt aspect important asupra căruia am reflectat este relația dintre școală și familie. În cadrul formării din Finlanda, ni s-a transmis o idee pe cât de simplă, pe atât de profundă: atunci când discutăm despre un copil, este firesc ca și copilul să fie prezent și să aibă posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere. Această perspectivă pune în centrul dialogului educațional elevul, nu doar rezultatele sale școlare. Copilul nu mai este doar subiectul discuțiilor dintre adulți, ci devine un participant activ la identificarea propriilor nevoi, dificultăți și posibilități de progres.

Pornind de la acest principiu, consider că ar fi benefică organizarea unor întâlniri periodice, de două sau trei ori pe an, la care să participe profesorii școlii, părinții și elevii. Aceste întâlniri ar putea avea două componente complementare: dialoguri la nivelul comunității școlare, despre aspectele generale ale vieții școlii, și discuții individualizate, în cadrul cărora elevul, părinții și profesorii implicați să analizeze împreună progresul copilului. Scopul acestor întâlniri nu ar trebui să fie doar prezentarea rezultatelor școlare sau semnalarea problemelor, ci construirea unui dialog deschis și constructiv despre ceea ce funcționează bine, despre aspectele care necesită îmbunătățiri și despre strategiile concrete care pot sprijini dezvoltarea elevilor. Copiii ar putea fi încurajați să vorbească despre ceea ce le place la școală, despre activitățile în care se simt competenți, despre dificultățile întâmpinate și despre sprijinul de care consideră că au nevoie. Profesorii și părinții ar avea, la rândul lor, oportunitatea de a asculta perspectiva copilului și de a stabili împreună obiective realiste și modalități concrete de sprijin.

Prezența elevului la discuțiile care îl privesc reprezintă o formă de respect față de persoana sa și contribuie la dezvoltarea responsabilității pentru propria învățare. Desigur, dialogul trebuie adaptat vârstei și nivelului de maturitate al copilului, astfel încât acesta să se simtă în siguranță, ascultat și încurajat, nu evaluat sau judecat.

Cred că o asemenea practică ar putea transforma relația dintre școală și familie dintr-una predominant informativă într-un parteneriat autentic, construit în jurul interesului superior al copilului.

Starea de bine a elevilor și evaluarea pentru progres

Un mesaj esențial a fost acela că învățarea și starea de bine a copilului nu pot fi separate. În abordarea educațională finlandeză, școala este preocupată nu doar de achizițiile academice, ci și de dezvoltarea emoțională, socială și personală a elevilor. Un copil care se simte în siguranță, respectat și valorizat are mai multe șanse să participe activ la lecții, să își asume provocări și să își dezvolte încrederea în propriile capacități.

La nivelul clasei, putem integra momente de reflecție, exerciții de autocunoaștere, activități de cooperare și discuții despre emoții, relații și starea de bine. În aceeași direcție, evaluarea ar trebui să fie privită în primul rând ca un instrument de sprijinire a progresului, nu doar ca o modalitate de clasificare a elevilor. Feedbackul descriptiv, autoevaluarea, evaluarea între colegi și reflecția asupra propriului proces de învățare pot contribui la dezvoltarea autonomiei și a motivației intrinseci. Întrebări precum „Ce ai învățat astăzi?”, „Ce ți s-a părut dificil?”, „De ce ești mândru?” sau „Ce ai putea face diferit data viitoare?” îi ajută pe copii să își conștientizeze progresul și să privească învățarea ca pe un proces continuu de dezvoltare.

O școală în care profesorii învață unii de la alții

Experiența Erasmus+ mi-a reconfirmat faptul că dezvoltarea profesională a profesorilor nu se încheie odată cu finalizarea studiilor sau cu dobândirea experienței la catedră. Un profesor continuă să învețe, să experimenteze, să reflecteze și să își adapteze practica pedagogică la nevoile elevilor. În acest proces, colaborarea cu ceilalți colegi este esențială. Schimbul de experiență, observarea reciprocă a unor activități, planificarea comună și analiza situațiilor educaționale pot deveni practici firești ale unei comunități profesionale bazate pe încredere.

Consider că una dintre cele mai valoroase schimbări pe care le putem realiza în școlile noastre este trecerea de la o cultură a individualismului profesional la una a colaborării autentice. Atunci când profesorii își împărtășesc ideile, își recunosc limitele, își valorifică reciproc competențele și caută împreună soluții, beneficiarii direcți sunt elevii.

De la experiența Erasmus+ la schimbări concrete în școala noastră

Desigur, sistemul educațional românesc funcționează într-un context diferit de cel finlandez, iar transferul unor practici trebuie realizat ținând cont de particularitățile școlilor noastre, de resursele disponibile și de cadrul legislativ existent. Cu toate acestea, participarea la mobilitatea Erasmus+ mi-a întărit convingerea că multe dintre principiile educației finlandeze pot constitui puncte de plecare pentru inițiative valoroase și în școlile românești. Nu este necesar să preluăm integral un model educațional pentru a învăța din el. Este important să înțelegem valorile care îl susțin și să identificăm acele practici care pot răspunde nevoilor reale ale comunității noastre școlare.

Implicarea elevilor în activități de voluntariat, dezvoltarea unor programe de sprijin între colegi, întâlnirile săptămânale de colaborare profesională, predarea colaborativă și organizarea unor dialoguri autentice între profesori, părinți și elevi sunt doar câteva dintre direcțiile pe care le-am putea explora. Unele dintre aceste inițiative ar putea fi implementate relativ ușor, în timp ce altele ar necesita o planificare mai atentă, acordul conducerii școlii și implicarea întregului colectiv didactic. Ceea ce consider însă esențial este disponibilitatea noastră de a colabora și de a privi școala ca pe o comunitate în care fiecare membru are un rol important.

Participarea la mobilitatea Erasmus+ „Happy School, Happy Learners – Tools and Theory from Finland” a fost pentru mine mai mult decât o experiență de formare profesională. A fost o oportunitate de a reflecta profund asupra sensului educației și asupra responsabilității pe care o avem, ca profesori, în construirea unui mediu școlar în care fiecare copil să se simtă acceptat, sprijinit și încurajat să se dezvolte. Am convingerea că adevărata valoare a unui sistem educațional nu constă doar în rezultatele academice, ci și în calitatea relațiilor umane pe care le construiește, în capacitatea de a răspunde nevoilor fiecărui elev și în solidaritatea celor care formează comunitatea școlară. O școală bună nu este o sumă de clase care funcționează separat, ci o comunitate în care profesorii colaborează, elevii se sprijină reciproc, iar părinții sunt parteneri autentici ai procesului educațional.

Poate că nu putem schimba întregul sistem educațional peste noapte, dar putem începe prin a schimba modul în care lucrăm împreună, modul în care ne raportăm la elevi și felul în care înțelegem responsabilitatea comună pentru educația lor. Dacă ar fi să sintetizez într-o singură idee cea mai importantă lecție cu care am revenit din Finlanda, aceasta ar fi că fiecare copil al școlii este copilul nostru, iar reușita lui este responsabilitatea și bucuria întregii comunități educaționale.