Agresivitatea ca reacție comportamentală

Numeroasele filme, reclame, jocuri nu fac decât să ofere copiilor o părere deformată despre ceea ce este bun, plăcut, frumos. Dacă, în trecut, în basmele tradiționale, agresivitatea și lupta erau cât mai mult posibil evitate sau limitate la lupta dintre cei doi exponenți ai puterii, binele și răul, astăzi aproape toate emisiunile sau acțiunile la care copiii sunt martori încep cu răutatea și sfârșesc cu agresivitatea. Ce fel de valori proiectează ele?
Chiar și cele mai nevinovate emisiuni TV au momente de violență fizică sau verbală. Începând cu mult-vizionatele desene animate cu Tom și Jerry și terminând cu filmele ce au ca protagoniști „marii” și „admirații” actori Van Damme, Arnold Swarzenneger, totul mustește de episoade agresive. Suntem îndreptățiți să ne întrebăm: încotro se vor îndrepta copiii noștri?

Imaginea de sine a copilului este modul în care o persoană se simte și gândește despre calitățile și defectele sale. Abilitatea  de a se evalua corect și realist, de a fi capabile să se accepte și să se aprecieze așa cum este, de a-și cunoaște realist potențialul și limitele personale definește imaginea de sine. Aceasta se dezvoltă pe parcursul vieții, din experiențele pe care copilul le are cu celelelte persoane, din activitatea pe care le realizează și la care participă. Experiențele din timpul copilăriei au un rol esențial în dezvoltarea imaginii de sine.

Astfel, succesele și eșecurile din copilărie, precum și modalitățile de reacție a copilului la acestea definesc imaginea pe care o are copilul despre ele. În zilele noastre, cel mai des folosit comportament pare a fi agresivitatea.

Vom porni incursiunea pe tema imaginii de sine și agresivității încercând să răspundem la întrebări nerostite, dar prezente în mintea fiecăruia.

Ce numesc părinții  agresivitate?

Dacă întrebăm un părinte ce înțelege prin acest cuvânt, probabil va răspunde: mușcă, lovește, sâcâie, e obraznic, vorbește urât, bate din picior, trântește ușa, înjură, mormăie etc. Este de remarcat că aproape toți părinții consideră comportamentul agresiv drept negativ și intervin prin educație în astfel de situații. De cele mai multe ori, la agresivitate răspund cu agresivitate.

Ce părere au părinții despre comportamentul agresiv?

Depinde de vârstă. Cu cât copilul este mai mic , cu atât e mai trecut cu vederea în comportamentul agresiv. Felul în care părinții judecă comportamentul agresiv al copilului lor ține de condițiile în care trăiesc, de mediul ,  anturajul în care se învârt, de propria lor educație. În diferite situații, părinții pot fi diferit afectați de agresivitatea copilului. De asemenea, în astfel de situație,un comportament agresiv, este sau nu acceptat. Uneori diferențele se referă la sex. Un tânăr într-o dispută e considerat „bărbat” , pe când o fată în aceeași situație e imediat discreditată .

Cum reacționează părinții fața de comportamentul agresiv?

Depinde de educația părintelui, de statutul său social, de propria-i imagine de sine, de relația pe care o are cu copilul, de moment, de anturaj, de gravitatea sau frecvența acestui comportament. Majoritatea părinților reacționează imediat. Prea rar însă sunt dispuși să caute cauza, motivul unui comportament agresiv.

Cum apare agresivitatea? Care este originea ei?

Tratatele de specialitate au depistat trei teorii despre originea agresivității:

Agresivitatea înnăscută. Susținătorii acestei teorii consideră că toți ne naștem cu impulsuri agresive și că ele trebuie consumate, astfel, sentimentele negative acumulate pot să explodeze la un moment dat. De câte ori fiecare dintre noi n-a simțit nevoia să izbească ceva, să spargă o farfurie, măcar să scoată limba, dacă nu să înjure?

Agresivitatea născută din frustrare. Cei care susțin această teorie consideră că fiecare om care este împiedicat să-și îndeplinească o necesitate devine frustrat. Reacția sa la frustrare este aproape instinctuală.

Agresivitatea învățată. Această teorie pleacă de la ideea că fiecare comportament, deci și cel agresiv, este învățat în timp. La baza acestei teorii – teoria învățării sociale – se află procesul învățării prin imitarea exemplului.

Unele dintre comportamente sunt învățate în familie. Exemplul dat de părinți prin felul în care își exprimă supărarea, frica, dezamăgirea se poate regăsi la copilul lor. Dacă părinții își pălmuiesc des copiii, există posibilitatea ca și copiii să lovească. Sunt părinți care trântesc ușile și țipă dacă sunt supărați. Aceeași înclinație o putem vedea și la copiii acestora.

Copiii își însușesc comportamentul agresiv și de la prietenii de joacă, de la colegii de școală, de la persoane pe care le consideră importante.

În majoritatea cazurilor, principalii educatori și corectori sunt părinții. în cazul agresivității înnăscute, părinții ar trebui să permită „descărcarea” inocentă a sentimentelor negative ale copiilor. Aceștia ar trebui să le ofere posibilitatea practicării unui sport, pot să discute cu copiii sentimentele negative, pot să-i lase să distrugă lucruri fără importanță, să le ofere spațiu să zburde și să se cațere, să își consume surplusul de energie.

În cazul agresivității bazate pe frustrare, părintelui și revine rolul cel mai important. Părinții impun o groază de reguli și interdicții care determină frustrări. Se impune așadar stabilirea de reguli de comun acord, eventual reguli și pentru părinți, care să fie respectate de ambele părți, și alte posibilități de a-i învăța pe copii cum să reacționeze când sunt frustrați, să numere până la 10, să iasă afară, să alerge etc. S-a spus că „Dumnezeu i-a creat pe copii mici, pentru ca atunci când ne scapă de sub control, să-i luăm sub braț și să le impunem o pauză”.

În cazul agresivității învățate, părinții trebuie să facă apel la toate capacitățile de canalizare a energiei copilului spre lucruri folositoare. Uneori acționăm noi înșine agresiv, fără să ne dăm seama și devenim modele foarte lesne de imitat. Spunem cu nevinovăție că ne seamănă leit. Vina este numai a noastră. O formă de agresivitate este și cea verbală, cearta. Există și comportamente agresive ale copiilor, doar din nevoia de a fi luați în seamă. Uneori copiii devin agresivi fiindcă au sentimentul că nu au fost auziți sau văzuți.