Tratarea diferențiată a elevilor în ciclul primar

„Am elevi în clasă care de-abia socotesc și elevi care sunt atrași de rezolvarea problemelor de logică și perspicacitate.” „Citatul” de mai sus reflectă o situație familiară multora dintre noi. Probabil că singura „asemănare” sau trăsătură comună elevilor noștri este „unicitatea” fiecăruia. Copiii au înălțimi diferite, înfățișări și personalități distincte. Ei au preferințe, interese, stiluri de învățare, niveluri de aptitudini, niveluri de dezvoltare, experiențe, tării și slăbiciuni diverse.
Toți educatorii autentici, fie ei părinți sau cadre didactice, știu că dezvoltarea fizică, emoțională și intelectuală a copiilor are loc în mod inegal. Totuși, școala românească (și nu numai!) organizează copiii pe grupe de vârstă. În mod evident, copiii de aceeași vârstă biologică răspund foarte diferit la activitatea școlară în funcție de nivelurile proprii de dezvoltare.

Thomas Jefferson a spus, acum mai bine de 200 de ani: Nimic nu este mai inegal decât să-i tratezi în mod egal pe oamenii inegali. Desigur, afirmația, la vremea respectivă, avea rezonanță cu caracter social, nu educativ, însă educația nu se poate desfășura normal decât într-o societate în care scara valorilor să fie unul dintre principiile de existență a acesteia!

Viteza cu care se dezvoltă copiii nu corespunde întocmai vârstei cronologice. Inteligența și dotarea se definesc ca o totalitate ce însumează funcția cognitivă, afectivă, intuitivă și fizică a unui individ. Aceia care sunt mai inteligenți tind să aibă o utilizare mai complexă a acestor funcții. Au fost identificate câteva „abilități în plus”, și anume:

creativitatea;
sugerarea de noi idei;
vizualizarea problemelor și a soluțiilor;
aptitudini fizice, precum puterea și dexteritatea;
raționamentul (identificarea relațiilor, a modelelor, clasificări etc.);
rezolvarea problemelor;
curiozitatea și inventivitatea;
perseverența.

Noțiuni teoretice

Educația presupune o practică frecventă, complexă, spre deosebire de alte domenii. Individualizarea actului didactic reprezintă o adaptare a acțiunii instructiv – educative din școală la particularitățile psihofizice ale fiecărui elev în parte, pentru a-i asigura o dezvoltare optimă și o orientare eficientă a aptitudinilor proprii, cu scopul integrării creatoare în activitatea socială. Diferențierea instruirii („școala pe măsură”) înseamnă adaptarea activității de învățare — sub raportul conținutului, al formelor de organizare, al metodologiei didactice — la posibilitățile diferite ale elevilor, la capacitatea de înțelegere și la ritmul de lucru propriu elevului. Tratarea individuală, în procesul educației, nu este altceva decât orientarea acțiunii educaționale în funcție de profilul psihologic individual, concomitent cu stimularea acestuia prin declanșarea unor contradicții între cerințele externe și posibilitățile interne ale subiectului.

Aplicarea în practică a acestui principiu, al tratării individuale, este posibilă numai cunoscând concomitent particularitățile de vârstă și individuale din diverse unghiuri de vedere, deoarece orice trăsătură specifică vârstei se va manifesta diferit într-un caz individual. Preocuparea pentru cunoașterea acestor particularități de vârstă și individuale este una dintre sarcinile fundamentale ale fiecărui cadru didactic, sarcină pe care personal, consider că ne-am asumat-o prin natura profesiei alese.

Pentru orice cadru didactic, este important să știe căror cauze se datorează diferențele individuale dintre elevii săi, dacă sunt rezultatul unei capacități generale sau speciale, dacă sunt rezultatul unei anumite atitudini față de învățătură sau se datorează unor condiții concrete în care se desfășoară activitatea.

Măsuri didactice

Pregătirea diferențiată contrazice ideea instruirii unitare a copiilor aflați pe o anumită treaptă de învățământ, dar adaptarea procesului de instruire la particularitățile individuale nu implică renunțarea la realizarea unui program de pregătire unitară a elevilor în acest sens, principiile instruirii diferențiate își găsesc aplicarea într-un învățământ care-și propune să realizeze aceleași obiective pedagogice în instruirea tuturor elevilor, prin asigurarea unui conținut comun, fără ca prin aceasta să fie afectată unitatea acestei pregătiri. Instruirea unitară nu înseamnă un învățământ la fel pentru toți, ci un învățământ care creează situații favorabile ca fiecare elev să-și descopere interesele, aptitudinile și posibilitățile de formare în sensul acestora.

Așadar, aplicarea unor modalități de diferențiere nu trebuie să determine o discriminare în privința nivelului de pregătire a tuturor elevilor. Iată, câteva „sensuri” ale conceptului de „individualizare”:

1. Parcurgerea materiei într-un ritm determinat, potrivit cu structura psihică a elevului;
2. Posibilitatea ca elevul să lucreze în anumite momente în condiții care îi convin personal;
3. Posibilitatea de a aborda un subiect într-o fază anumită în funcție de cunoștințele acumulate anterior;
4. Posibilitatea introducerii unor unități de instruire în folosul elevilor inhibați de absența unor cunoștințe ușor identificabile;
5. Punerea la dispoziție a mai multor mijloace de instruire din care el să poată alege.

Mi-am propus să mă opresc asupra eficienței modalităților de studiere a matematicii în ciclul primar. Se știe că studierea matematicii este o activitate îndrăgită de o mulțime semnificativă de elevi, ceilalți având „experiențe” neplăcute și pentru că nu sunt foarte familiarizați cu ea și, mai ales, cu „frumusețea și atractivitatea” acestei discipline. De aceea, orice element care ajută la îmbunătățirea performanțelor individuale ale elevului, în domeniul relativ dificil al matematicii, este binevenit.

Matematica poate deveni accesibilă majorității elevilor cu condiția ca pregătirea sistematică, adecvată, să înceapă de la cea mai fragedă vârstă școlară. În matematică, voința însoțită de ordine, disciplină, sistematizare și ritmicitate în muncă determină evoluții spectaculoase și aduce mari satisfacții elevului.

Procesul de învățare este cel mai eficace atunci când elevul obține retroinformații asupra modului de desfășurare a învățării sale… Retroinformația este cunoașterea rezultatelor învățării. Se înțelege că acest lucru este posibil numai cu condiția ca procesul de învățare să fie însoțit de verificări cât mai dese și, bineînțeles, de cunoașterea rezultatelor acestor verificări.

O fișă este bună dacă răspunde trebuințelor unui elev și dacă îi este dată tocmai elevului respectiv. Aceasta poate cuprinde exerciții și probleme așezate în ordinea gradului de dificultate, de la simplu la complex, în mod gradat, pentru a-i da posibilitatea fiecărui elev să lucreze până acolo unde îl ajută capacitățile intelectuale. Fișele de învățare/ evaluare se realizează individual și sunt un mod de asigurare a conexiunii inverse, rapid și eficient. Elevul, cunoscând obiectivele operaționale ale lecției și știind că pe parcursul acesteia învățătorul îi va aplica o probă scrisă, se va strădui să participe activ la oră. Ar fi bine ca activitățile independente să fie folosite cât mai des. Ele conțin, de regulă, întrebări din lecția de zi și se desfășoară pe parcursul a 10–15 minute. Folosirea fișelor de lucru poate fi făcută în mai multe momente ale lecției, pentru consolidarea cunoștințelor însușite anterior, formarea de priceperi și deprinderi, de educare a capacității creatoare, fără însă a depăși nivelul programei școlare.

În utilizarea fișelor de învățare și evaluare trebuie să fie îndeplinite următoarele cerințe: (a) stabilirea scopului probei și definirea obiectivelor operaționale; (b) alegerea tipului de itemi corespunzător fiecărui obiectiv; (c) elaborarea adecvată a schemei de notare; (d) comunicarea și discutarea rezultatelor elevilor; (e) proiectarea unor strategii de ameliorare a dificultăților constatate.

Indiferent de forma acestor fișe, o atenție deosebită trebuie acordată alegerii și formulării subiectului, planificării și corectării acestora. Subiectul trebuie să fie formulat astfel încât să-i oblige pe elevi să opereze cu cunoștințele asimilate și nu doar să le reproducă. Corectarea și notarea fișelor se va face ținându-se seama de descriptorii de performanță elaborați în concordanță cu programa școlară. Unele probe pot fi verificate de elevii înșiși, prin autocorectare sau intercorectare.

În rezolvarea fișelor, elevii desfășoară o muncă independentă. Cu cât deprinderile de muncă sunt mai bine alcătuite, cu atât mai mult se asigură succesul elevilor în rezolvarea diferitelor tipuri de exerciții și probleme. Activitatea independentă stimulează interesul pentru exerciții, antrenează la munca de cercetare, asigură individualizarea educației, creează un ritm propriu de lucru, dezvoltă inventivitatea elevilor.

În funcție de subiecții care folosesc aceste fișe, le putem clasifica în:

• Fișe de recuperare (reînvățare): Sunt elaborate pentru elevii care au lacune în cunoștințele lor, care nu și-au însușit bine un anumit algoritm, o pricepere, o deprindere.
• Fișe de dezvoltare: Cuprind exerciții cu grad sporit de dificultate, probleme de inteligență, ajutându-i pe elevi să-și perfecționeze cunoștințele, să-și îmbogățească informațiile.
• Fișe de exercițiu (evaluare): Conțin exerciții gradate și adaptate pentru toți elevii din clasă. Sarcinile cuprinse în astfel de fișe se referă la cunoștințele de bază din programa școlară, pe care trebuie să și le însușească toți elevii. Gradul de dificultate al acestora este mediu și fiecare elev lucrează individual la rezolvarea lor, în ritm propriu.

Fișele sunt redactate astfel încât să nu prezinte dificultăți de conținut și de limbaj. Ele îi ajută pe elevi să înțeleagă și să-și consolideze noțiunile aplicate anterior de către învățător întregii clase și să le aplice corect în lucrare.

Prin folosirea oricărui tip de fișă, se asigură o sarcină triplă: (1) să acumuleze mai multe observații, ceea ce permite o mai bună cunoaștere a progreselor elevilor; (2) să-l determine pe învățător să utilizeze o metodă analitică de evaluare și notare; (3) să-i ofere învățătorului posibilitatea de a individualiza acțiunile de pregătire pentru a asigura fiecărui elev posibilitatea de asimilare a materiei în concordanță cu posibilitățile sale, să fie mijloc de comunicare către familie a observațiilor sistematice ale învățătorului.

Bibliografie consultată:
*** Dicționarul de pedagogie, E. D. P., București, 1978;
MONTEIL, JEAN – MARC — Educație și formare, Editura Collegium Polirom, Iași, 1997;
NICOLA, IOAN — Tratat de pedagogie școlară, Ed. Aramis, București, 2002;
RADU, ION, IONESCU, MIRON — Experiență didactică și creativitate, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 1987, pagina 178;
RADU, T. ION — Învățământul diferențiat – concepții și strategii, E. D. P., București, 1987.