Comunicarea didactică

Competența comunicațională a profesorului este într-o oarecare măsură înnăscută, dar mai ales dobândită, prin voință și efort de (auto)formare. Această competență are mai multe caracteristici: inteligența (ca instrument de cunoaștere, înțelegere și reușită în rezolvarea problemelor sau a situațiilor de instruire și educaționale), memorie, capacitatea de comunicare, gândire logică, spirit de observare, imaginație constructivă, atenție concentrată, dicție.

„Comunicarea reprezintă un proces de viață esențial, prin care animalele și oamenii generează sisteme, obțin, transformă și folosesc informația pentru a-și duce la bun sfârșit activitățile sau viața.” (Brent D. Ruben)

Comunicarea este un transfer de informație între un emițător și un receptor, în urma căruia, informația transmisă și captată este  înțeleasă și interpretată în același mod de către cele două părți. Dicționarul explicativ al limbii române ne oferă mai multe sinonome pentru cuvântul comunicare: înștiințare, știre, veste, raport, relație, legătură. Ea  se referă la transmisie și schimb de informații între oameni, la circulația de impresii, trăiri afective, judecăți de valoare, comenzi cu scopul de a obține modificări comportamentale la indivizi, manifestate, în reprezentările, cunoștintele acestora. In forma umană, comunicarea atinge punctul maxim, avandu-se in vedere: complexitatea procesului, formele, conținuturile și nivelurile comunicării cat și diversitatea codurilor, canalelor, sistemelor, modalitaților în care ea se produce.

Comunicarea are un număr mare de clasificări. Una dintre cele mai frecvente diferențieri utilizate are la baza noțiunea semnelor utilizate în codarea informației și canalul predilect de transmitere a mesajului astfel rezultat, și e clasificată în comunicare verbala, comunicare nonverbala, comunicare paraverbală:

• Comunicarea verbala – informațiile sunt codate și transmise prin intermediul cuvintelor sub aspectul fonetic, lexical sau morfosintactic, este cea mai studiată formă, deși este devansată de celelalte forme, poate fi orală sau scrisă, folosindu-se canalul auditiv și vizual. În cadrul acesteia, informația circulă unidirecțional, adică de la emițător la receptor, acesta fiind pasiv;
• Comunicarea nonverbală – informația este codificată și transmisă printr-o diversitate de elemente care ține de postură, mimică, înfățișarea partenerilor. Acest mod de comunicare implică gestica, indicatoare sugestive, descriptive, expresive, privirea și distanța, toate acestea pot influența conținutul mesajului;
• Comunicarea paraverbală – informația este codificată și transmisă prin intermediul elementelor prozodice și vocale care însoțesc vorbirea în general, dar care au semnificații aparte : elemente caracteristice ale vocii (vârstă, sex, temperament), debit, pauze, ritm, particularitați de pronunție (defecte de vorbire, grad de cultură, zona din care provine), intensitatea vocii, starea afectivă.

Însă toate cele trei forme ale comunicării umane sunt în simbioză, comunicarea paraverbală și nonverbală pregătesc terenul pentru mesajul verbal.

Comunicarea pedagogică, didactică sau educativă are drept scop producerea, provocarea sau introducerea unei schimbări la receptor și, ca urmare, ea ea trebuie să se adapteze receptorului. Comunicarea pedagogică sau educativă ajută la realizarea femomenului educațional, pe când comunicarea didactică este o formă particulară și obligatorie în vehicularea conținuturi determinate, specifice unui act de învațare sistematică, asistată și este baza procesului de predare-învățare.

Comunicarea didactică este o comunicare instrumentală, direct implicată în susținerea unui proces sistematic de învățare, este o formă de interacțiune profesor-elev, prin care profesorul transmite mesajul său didactic, folosind procesul de predare-învățare-evaluare, în scopul realizării obiectivelor cadru și a obiectivelor de referință din programele școlare (M. Stoica).

Într-o definire mai concludentă, comunicarea didactică este „un transfer complex, multifazial și prin mai multe canale al informatației între două entități (indivizi sau grupuri) ce-și asumă simultan și succesiv rolurile de receptori și emițători semnificând conținuturi dezirabile în contextul procesului instructiv-educativ”. Este o comunicare instrumentală, direct implicată în susținerea unui proces sistematic de învățare (Constantin Cucoș).

Comunicarea didactică este privită și considerată ca model de formare a capacitaților comunicative ale elevilor ocupă un loc central în demersul educațional, dat fiind faptul că în fața școlii sarcina pregătirii copiilor pentru autoinformare permanentă. Conceptul de comunicare didactică reprezintă un demers pedagogic complex  care presupune o interacțiune între două entități (indivizi ori grupuri) care provoacă reacția formativă a obiectului sau subiectului educației evaluabilă în termeni de feedback extern și intern.

Competența comunicativă reprezintă un nivel de performanță bazat pe cunoștințe, capacități și atitudini precum și un optim motivațional care dermină eficiența subiecților în activitatea de comunicare. Ea poate  fi  definită  ca  un  schimb de  mesaje,  cu  conținut  specific,  între  cadru  didactic și elevi.  Se  realizează oral (cca. 70%  din timpul destinat instruirii), în scris,  pe  cale  vizuală și chiar  prin gesturi.

Scopul  comunicării  didactice  este  multiplu:

• transmiterea  și asimilarea  informației;
• rezolvarea  de  probleme;
• adoptarea  unor  decizii  referitoare  la   strategiile didactice,  tehnici  de  învățare,  orientare  școlară  și profesională;
• evaluarea  rezultatelor. formarea  unor  capacități,  convingeri,  sentimente  și atitudini.

În actul comunicării, receptorul – elev își valorifică cunoștințele, priceperile și deprinderile, le consolidează în funcție de relevanța informației primite. Faptul că informația primită aduce ceva nou pentru elev îl determină să-și concentreze atenția, să se implice cu toate capacitățile intelectuale, afective, volitive si atitudinale pentru a recepționa corect mesajul, a-l înțelege și a-l interpreta corect. Dorința lui de a afla ceva nou îl determină să asculte activ, iar această dorință depinde de calitatea emiterii și de măsura in care elevul este stimulat să-și exprime opiniile proprii.

Eficiența comunicării didactice depinde și de o serie de factori tehnici. Astfel, calitatea canalelor de informare favorizează schimbul de mesaje, previne distorsiunile și pierderile de informații

Formarea competenței comunicative presupune un nivel de performanță bazat pe cunoștințe, capacitați și atitudini și un nivel optim educațional care determină eficiența subiectului într-o activitate. Și este la fel de importantă atat pentru educatori cat și pentru educați. Cunoștințele, modul de gândire, vocabularul, deprinderile, priceperile și conduitele comunicative sunt dobândite prin educație și formare și îmbogățite/ perfecționate prin autoinstruire, autoeducație.

O importanță deosebită în activitatea cu elevii o are capacitatea empatică a profesorului, constituind o premisă a optimizării relațiilor și o condiție a comunicării eficiente. Capacitatea empatică are un potențial psihofiziologic înnăscut, dar se realizează și se dezvoltă în procesul cunoașterii interpersonale și, dacă subiectul își propune, prin antrenare autodirijare.

Comunicarea  cadru didactic-elev nu  se  reduce  la  un schimb verbal  care  angajează doar forțele intelectuale, ea are și o importanță  afectiv-emoțională. Subtextul  emotiv  al  vorbirii, calitatea gesticii și a mimicii vin să sporească forța de influențare educativă a  conținuturilor  verbale.

În desfășurarea activității de învățare în școală, o importanță decisivă o are personalitatea actorilor în câmpul școlar (elev și profesor). Elevul se implică în activitatea de învățare un doar cu gândirea, memoria sau atenția ci și cu o altă structură psihică, care le integrează pe acestea fără a se reduce de ele: personalitatea (Negovan, 2008, p. 65). Personalitatea este definită în dicționarul de psihologie Larousse ca element stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizează și o diferențiază de o altă persoană. Fiecare individ are particularitățile sale intelectuale, afective și conative (cu referire la voința, la temperament), al căror ansamblu organizat determină personalitatea. Fiecare om este totodată asemănător cu ceilalți membri ai grupului și diferit de ei prin amprentă unică a trăirilor sale. Singularitatea sa, fracțiunea cea mai originală a Eului său, constituie esența personalității sale, condițiile psihologice jucând un rol considerabil în elaborarea acesteia (Larousse, 1998 , p. 231).

Comunicarea didactică este una din resursele majore ale procesului instructiv-educativ. Ea se în cadrul conținuturilor latente ale procesului formativ, fiind, prin maniera și nivelul realizării sale, o sursă de potențare sau diminuare a conținuturilor formale. De aceea comunicarea didactică are o influență majoră asupra reușitei sau eșecului școlar. Și este considerată premisa esențială a eficientizării învățământului în vederea reușitei școlare.

Bibliografie
1. Panișoară, Ovidiu – Ioan, 2006,Comunicarea eficientă, Editura Polirom, Iași.
2. Stoica, Marin,2002,Pedagogie și psihologie, Editura Gheorghe Alexandru, Craiova.
3. Cucoș, Constantin, 1998, Pedagogie, Editura Polirom, Iași.
4. Cucoș, Constantin, 1998, Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și gradele didactice, Editura Polirom, Iași.
5. Șoitu, Laurențiu, Pedagogia comunicării, Editura Didactică și Pedagogică, București.